AMURGUL serii calme de iunie îneca în umbră Bois. Desişurile fuseseră de-acum învăluite în întuneric. O lumină vagă se mai furişa încă prin interstiţiile gardului. Cu lămpile strălucitoare, cu feţele de masă albe şi cu muzica orchestrei sale, restaurantul elegant părea o oază de senin şi muzică în noaptea ce începuse să coboare. Atât de aproape şi totuşi atât de departe de Paris... Deosebit de frumoasă în rochia sa elegantă de seară, cu braţele, cu umerii şi cu gâtul gol, unde strălucea un triplu şirag de perle pe pielea ei mată, Dominique – aşezată la o masă, cu spatele spre tufişurile întunecate ce mărgineau grădina restaurantului – privea acel Bois năpădit de întuneric. Apoi cu un gest graţios, îşi dădu pe spate o şuviţă neagră ce-i căzuse pe fruntea netedă şi ochii săi mari şi întunecaţi se întoarseră spre soţul ei, aşezat în faţa sa. Îl privi îndelung, cu o dragoste plină de încredere, parcă mai tandră, mai înflăcărată, mai pătimaşă acum, după patru ani de căsnicie fără nori; un surâs îi întredeschise buzele roşii, nefardate, peste dinţii de un alb strălucitor, făcând-o să pară şi mai frumoasă, demnă de dorit, aproape senzuală. Spuse încet de teamă să nu fie auzită de vecinii ei, care totuşi n-aveau cum s-o audă:

— Patrice, iubitul meu, sunt atât de fericită... Un surâs lumină chipul ras, energic, cu trăsături regulate al lui Patrice Martyl. Întinse mâna şi o aşeză o clipă peste mâna lui Dominique, care pe faţa albă de masă, sub veioza trandafirie, părea o floare întredeschisă. Gestul a fost foarte rapid căci şi lui ca şi tinerei sale soţii, îi era jenă să-şi manifeste sentimentele în public. Ca să răspundă, îşi coborî mult timbrul vocii clare, profunde şi emoţionante, care făcuse din el, la treizeci şi patru de ani, împreună cu studiile de rigoare, unul dintre avocaţii celebri de la Curtea cu Juri. Privind-o pe Dominique drept în ochi cu ochii săi cenuşii, murmură:

— Scumpa mea... Sunt fericit şi te iubesc...