Era odată, demult, într-o ţară îndepărtată un prinţ foarte bogat, pe nume Mohitoma. Nu ducea lipsă de absolut nimic! Avea tottot ce şi-ar fi dorit orice om din lume. Lângă el, trăia şi servitorul său credincios, Torito, care îi era totodată şi prietenul cel mai apropiat.

Prinţul era vestit în tot ţinutul pentru sufletul său bun şi pentru că era nespus de viteaz. Dar cu toate bogăţiile lui şi viaţa lipsită de griji, Mohitoma nu-şi găsea fericirea nicicum. Se învârtea zi de zi, cu sufletul tot mai neliniştit. Astfel, cu timpul, el a ajuns să nu se mai poată bucura de nimic.

Într-o dimineaţă, după ce s-a trezit, l-a chemat la el pe Torito şi i-a spus:

–         Am visat azi noapte balaurul de dincolo de munţi. El mi-a spus că dacă vreau să fiu fericit, va trebui să pornesc în căutarea Crizantemei de Aur. Drumul până la ea este plin de primejdii neprevăzute. Iar atunci când o voi afla, să o duc unei fete de general, care trăieşte departe, departe… tocmai în celălalt capăt al ţării. Oamenii îi spun Floare de Piersic şi este de-o frumuseţe neasemuită.

–         Să mergem, stăpâne! a exclamat imediat credinciosul lui servitor şi prieten.

–         Vrei să vii cu mine? l-a întrebat prinţul.

–         Da!  strigat cu hotărâre Torito.

–         Dar ştii că vom întâlni multe primejdii până acolo?

–         Chiar dacă aş şti că voi muri, tot voi veni fără să stau pe gânduri!

Astfel prinţul, împreună cu prietenul său credincios au pornit la drum în dimineaţa următoare.

Spre seară, au ajuns într-o pădure şi se gândeau unde vor dormi. Dar chiar în momentul în care începeau să-şi facă griji de umbrele nopţii ce se lăsă, în faţa lor a apărut un templu părăsite, în ruine. Cei doi s-au bucurat! Au găsit repede un loc unde să se aciuiască şi să se poată odihni în urma lungului drum parcurs în ziua ce tocmai se încheia.