Formaţia de antropolog a Ursulei K. Le Gunin şi imaginaţia sa au cocnurat la crearea unor lumi fictive veridice. Nimic nu este lăsat la întâmplare, începând de la mediul înconjurător şi influenţa acestuia asupra activităţii şi dezvoltării formelor de viaţă extraterestre cu inteligenţă dezvoltată (hilf – highly intelligent life form) şi până la rlaţiile interindivizi, cultura, obiceiurile, credinţele şi limbajul acestora. În romanul acesta, un grup de exploratori veniţi de pe Rocannon vor trebui să facă faţă unor provocări serioase pentru a-şi menţine supravieţuirea pe o planetă unde se pare că au fost uitaţi. Acţiunea se petrece la aproximativ o jumătate de mileniu de la evenimentele petrecute pe Fomalhaut II, unde personajul principal era etnologul Gaverel Rocannon.

FRAGMENT:

Slab şi grav, purtat de vânt, un glas îi răsună în urechi, strigând ceva, strigând atât de bizar şi insistent, încât Rolery încremeni şi privi în urmă, cu strângere de inimă, la insula mare şi neagră care se ridica din nisip. O chema oare locul vrăjitoresc?

Pe pasarela fără balustrade, deasupra unuia dintre contraforţii ce coborau în piatra insulei, sus şi departe, se afla o siluetă întunecată.

Fata se răsuci şi fugi, după aceea se opri şi se întoarse. Groaza creştea în ea. Acum dorea să fugă şi n-o făcea. Teroarea o copleşise şi nu putu să clintească nici mâinile, nici picioarele, ci rămase locului, tremurând, cu un vuiet în urechi. Vrăjitorul din turnul negru îşi ţesea descântecul de păianjen în jurul ei. Deschizând braţele, el strigă din nou cuvintele străpungătoare şi insistente pe are ea nu le înţelegea, abia auzite pe fundalul vântului, precum chemarea unei păsări marine, staak, staak! Mugetul din urechile lui Rolery crescu şi ea se ghemui pe nisip.

Apoi, pe neaşteptate, perfect clar şi blând, un glas îi rosti în minte:

— Fugi. Ridică-te şi fugi. Către insulă – acum, iute.

Aproape fără să-şi dea seama, ea se sculă în picioare şi o luă la goană. Glasul blând îi vorbi din nou, călăuzind-o. Fără să vadă nimic în jur, gâfâind, cu răsuflarea întretăiată, fata ajunse la trepte negre tăiate în piatră şi începu să le suie cu greu. La un cot, îi ieşi în cale o siluetă întunecată. Rolery întinse mâna şi fu pe jumătate condusă, pe jumătate trasă, pe încă un palier de trepte, după care silueta îi dădu drumul. Căzu şi se rezemă de zid, fiindcă picioarele n-o mai susţineau. Necunoscutul o prinse, o ajută să se îndrepte şi rosti tare cu glasul pe care ea îl auzise deja în minte:

— Uită-te, soseşte!

Apa izbi şi clocoti sub ei cu un muget care zgudui roca solidă. Talazurile despicate de insulă se reuniră, albe şi vuitoare, năvăliră mai departe, şuierară, se înspumară şi se sparseră pe panta lungă spre dune, domolite într-o legănare de valuri sclipitoare.

Rolery rămase locului, ţinându-se de zid, tremurând. Nu-şi putea domoli tremurăturile.

— Fluxul soseşte aici mai repede decât pot alerga oamenii, rosti dinapoia ei vocea blândă, iar în jurul Ţancului apa este adâncă de şase-şapte metri. Haide, o să suim pe aici... De aceea acolo sus a fost locuinţa noastră în trecut, înţelegi? În jumătate din timp este o insulă. Noi obişnuiam să ademenim armatele inamice pe nisip imediat înainte de venirea fluxului, dacă nu ştiau prea multe despre maree... Eşti teafără?

Rolery ridică uşor din umeri. Bărbatul nu păru să înţeleagă gestul, aşa încât ea rosti:

— Da.

Fata îi putea pricepe graiul, totuşi folosea foarte multe cuvinte pe care nu le auzise niciodată şi le pronunţa greşit pe majoritatea celorlalte.

— Vii din Tevar?

Ea strânse iarăşi din umeri. Îi venea să vomite şi o podideau lacrimile, dar nu făcu nici una, nici alta. Suind următorul palier de trepte săpate în piatră neagră, îşi netezi părul şi, de la adăpostul lui, privi pentru o clipă pieziş către faţa departe-născutului. Era puternică, aspră şi întunecată, cu ochi reci, strălucitori, ochii negri ai străinilor.

— Ce făceai pe nisip? Nu te-a prevenit nimeni despre flux?

— N-am ştiut, murmură ea.

— Bătrânii voştri ştiu despre el. Cel puţin Primăvara trecută au ştiut, când tribul vostru a locuit pe coasta de aici. Oamenii au o memorie a naibii de scurtă. Cuvintele îi erau aspre, însă vocea continua să fie blândă şi lipsită de severitate. Acum o luăm pe aici. Nu-ţi fie teamă, locul este complet pustiu. A trecut mult de când unul dintre ai voştri a călcat ultima dată în Ţanc.

Trecură printr-o uşă neagră, străbătură un tunel şi ieşiră într-o încăpere, care lui Rolery i se păru uriaşă... până când pătrunseră în următoarea. Traversară porţi şi curţi interioare deschise spre cer, merseră prin galerii cu arcade ce se întindeau deasupra mării, prin odăi şi săli boltite, toate tăcute, goale, locuite doar de brize. Acum marea îşi legăna argintul boţit mult dedesubtul lor. Fata se simţea ameţită, lipsită de substanţă.

— Aici nu locuieşte nimeni? întrebă ea cu glas stins.

— Nu acum.

— Este Cetatea Iernii a voastră?

— Nu, noi iernăm în citadela de pe ţărm. Ţancul a fost construit ca fortăreaţă. Pe vremuri, aveam mulţi duşmani... De ce te-ai dus pe nisip?

— Am vrut să văd...

— Ce să vezi?

— Nisipurile. Oceanul. Am fost mai întâi în citadela voastră, am vrut să văd...

— Bine! Nu-i nimic rău în asta.

O conduse printr-o galerie atât de înaltă, încât pe Rolery o apucă ameţeala. Prin arcadele ascuţite zburau păsări marine care ţipau. Coborâră după aceea printr-un ultim coridor îngust, trecură printr-o poartă şi traversară pe o punte zăngănitoare din metal-de-săbii pe pasarelă.

Merseră între turn şi citadelă, între cer şi mare, în tăcere, cu vântul împingându-i mereu spre dreapta. Lui Rolery îi era frig şi era iritată de înălţimea şi de ciudăţenia drumului, de prezenţa omului-fals negru alături de ea, care mergea în acelaşi pas cu ea.

Când pătrunseră în citadelă, el rosti pe neaşteptate:

— Nu-ţi voi mai vorbi din nou în minte. Atunci am fost nevoit s-o fac.

— Când mi-ai spus să fug..., începu fata, apoi şovăi, nefiind sigură la ce se referise el sau la ce se întâmplase pe nisip.

— Am crezut că erai una dintre noi, replică bărbatul parcă iritat, după care se stăpâni. Nu puteam să stau cu braţele încrucişate şi să văd cum te îneci. Chiar dacă ai fi meritat-o. Dar nu te teme. N-o voi mai face din nou şi nu mi-a dat nicio putere asupra ta, indiferent ce ţi-ar putea spune Bătrânii voştri. Aşa încât, du-te – eşti liberă ca văzduhul şi la fel de ignorantă ca întotdeauna.

Asprimea lui era reală şi o înspăimântă pe Rolery. Nemulţumită de propria ei frică, întrebă, tremurător, totuşi îndrăzneţ:

— Sunt liberă şi să revin?

Departe-născutul se întoarse către ea. Fata simţi, deşi nu-şi putea ridica ochii spre chipul lui, că expresia i se schimbase.

— Da. Poţi să revii. Ti-aş putea cunoaşte numele, fiică a Askatevarilor?

— Sunt Rolery din Spiţa lui Wold.

— Wold este bunicul... tatăl tău? Încă mai trăieşte?

— Wold închide cercul în Bătaia-pietrei, rosti ea cu mândrie, străduindu-se să se impună înaintea aerului său de autoritate absolută.

Cum putea un departe-născut, un om-fals, fără spiţă şi mai prejos de lege să fie atât de aspru şi de arogant?

— Transmite-i salutări din partea lui Jakob Agat Alterra. Spune-i că voi sosi mâine în Tevar ca să vorbesc cu el. Drum bun, Rolery!

Şi îi întinse mâna în salutul egalilor, aşa încât, fără să gândească, fata făcu la fel, lipindu-şi palma deschisă de palma lui.