O dragoste de Dino Buzzati. Pdf📚


O dragoste de Dino Buzzati. Pdf
Vizualizări:001-05-2022Post by User
Romanul exploreaza universul afectiv al unui intelectual din burghezia italiana de la inceputul deceniului al saptelea, univers a carui metamorfoza se petrece in progresia dureroasa a unui sentiment. Arhitectul Antonio Dorigo, aproape cincuagenar, este un celibatar misogin, convins ca aspectul sau fizic il defavorizeaza. 

Asa, cel putin, isi explica el insusi relatiile exclusive cu prostituate, relatii cultivate, din ipocrizie de casta, in apartamentul unei proxenete, deghizata ea insasi in patroana de boutique. In aceasta ambianta de ambiguitate si promiscuitate camuflata, Antonio Dorigo o cunoaste pe Laide, o balerina adolescenta din corpul de balet al teatrului Scala, prostituata care, inca de la inceputul unei relatii venale, ii suscita un interes a carui desfasurare atinge dimensiunea unei iubiri obsesive.

Dependenta afectiva si carnala a barbatului fata de tinara femeie fara scrupule si un intristator vid afectiv se transforma intr-o servitute umilitoare. Romanul unei devastatoare iubiri absurde, scrierea lui Buzzati e, deopotriva, prin atmosfera si sugestii multiple, o posibila transpunere literara a unui film de Federico Fellini, o „dolce vita” tratata in tonuri mai severe, mai putin extravaganta, dar cu o mai vasta perspectiva sufleteasca.

Fragment:


" La Milano, într­o dimineaţă de februarie a anului 1960, arhitectul
Antonio Dorigo îi telefonă doamnei Ermelina.
— Sunt Tonino, bună ziua, doam...
— Dumneavoastră sunteţi? De când nu v­am mai văzut! Ce mai faceţi?
— Mulţumesc, bine. Ştiţi, am avut mult de lucru şi aşa... Spuneţi­mi, aş
putea veni după­masă?
— În după­masa asta? ... staţi să mă gândesc... la ce oră?
— Nu ştiu. Pe la trei, trei şi jumătate...
— De acord, la trei şi jumătate.
— Ah, staţi puţin, doamnă...
— Spuneţi, spuneţi...
— Ultima dată... vă aduceţi aminte? ... pe scurt, stofa aceea, ca să fiu
sincer, nu­mi prea plăcea, aş vrea...
— Înţeleg. Din păcate, eu câteodată ...
— Ceva mai modern, înţelegeţi?
— Da, da. Dar vedeţi, aţi făcut bine că mi­aţi telefonat astăzi, e o ocazie...
mă rog, o să vedeţi că veţi fi mulţumit.
— Aş prefera o stofă neagră.
— Neagră, neagră, ştiu, cum e cărbunele.
— Mulţumesc. Atunci, pe curând.
Puse receptorul în furcă. Era singur la birou, iar Gaetano Maronni,
colegul care ocupa biroul alăturat, ieşise în dimineaţa aceea.
Era o dimineaţă oarecare dintr­o zi oarecare. Munca mergea bine. De la
fereastra mare de la etajul al optulea se vedea casa din faţă, o clădire
modernă, asemenea tuturor caselor din jur, aidoma celei în care se afla biroul
lui Dorigo. Era totuşi destul de plăcut marele ansamblu de locuinţe de pe via
Moscova, în mijlocul căreia spaţii verzi îngăduiau parcarea automobilelor.
Era una dintre multele zile milaneze cenuşii, fară ploaie, însă cu acel cer
nedesluşit pe care nu­ţi dădeai seama dacă sunt nori sau numai o ceaţă
dincolo de care se afla, poate, soarele. Sau pur şi simplu doar funinginea din
coşuri, din gurile cazanelor de păcură ale furnalelor de la rafinăria Coloradi,
din camioanele zgomotoase, din canale, din grămezile de resturi fetide
răsturnate în locurile virane ale periferiei, din traheele a milioane şi milioane
de oameni – erau atât de mulţi? –, ticsite între ciment, asfalt şi încleştarea din
juru­le.
Aprinse a treia ţigară, era zece şi trei sferturi („Sunt Tonino, bună ziua,
doam..." „Dumneavoastră sunteţi? De când nu v­am mai..."), cum arăta pe
zidul din faţa lui ceasul electric al ansamblului de locuinţe, uneori un
crâmpei firav de muzică, acolo, în camera de alături domnişoara Maria Torri
ţinea deschis non­stop pe masă, în poşetă, în burtă, un mic radio japonez,
chiar şi în timpul discuţiilor, iar Dorigo n­a îndrăznit să i­l interzică, în fond
chiar şi el şi­a luat de plăcere unul portabil, de contrabandă, cu zece mii de

lire, la magazinele din centru se vindeau cu douăzeci şi patru, douăzeci şi
cinci de mii, dar după nici două zile Giorgina i l­a suflat, nu că l­ar fi
interesat Giorgina, dar se cunoşteau de­atâta timp, o întâlnise la intrarea de
pe via Corso, în timp ce din buzunarul paltonului îi răzbătea un vals vienez
chiar dintre cele pe care nu le putea suferi, însă din lene nu­l stinsese, iar
atunci ea spusese: „Arată­mi, ce frumos, mi­l dăruieşti?" În fond, ce­l interesa
pe el un radio de buzunar? "
  • Ghid de descărcare!
  • O dragoste de Dino Buzzati. Pdf

    Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾



    Recenzii și comentarii!
    Comentează
    Introduceți codul de pe imagine:*
    Кликните на изображение чтобы обновить код, если он неразборчив