Patrick Modiano – Micuta Bijou. carte PDF📚
- Autor:
- Categoria:
- Nr. de pagini:57
- Limba:Română
Într-o seară friguroasă, Thérèse, o fată de nouăsprezece ani singuratică şi timidă, zăreşte, într-o staţie a metroului parizian unde se perindă zilnic mii de chipuri anonime, o figură care îi pare familiară: o femeie între două vârste, îmbrăcată într-un mantou galben. Pentru Thérèse, această întâmplare aparent banală este un punct de cotitură, căci necunoscuta seamănă cu mama dispărută cu ani în urmă în Maroc.
Tânăra se ştia orfană, iar acum hazardul îi dă speranţe. Pornind pe urmele femeii în mantou galben, rememorându-şi şi reinterpretându-şi perpetuu trecutul, Thérèse rătăceşte pe străzile Parisului, refăcând traseele copilăriei, şi reîntâlneşte, în amintire, personaje ale căror vorbe, lipsite de greutate pentru fetiţa de altădată, capătă, în mintea de acum, sensuri nebănuite şi chiar alarmante. Odată intrată în labirintul amintirilor, în loc să găsească certitudini, Thérèse riscă să se piardă pe sine.
Opera lui Patrick Modiano este încununată cu numeroase premii franceze şi internaţionale, culminând în 2014 cu Premiul Nobel pentru literatură. Motivaţia juriului: „pentru arta rememorării prin care evocă cele mai absconse destine umane şi dezvăluie universul vieţii sub Ocupaţie“. Opera sa e tradusă în peste patruzeci de limbi.
Fragment :
" Trecuseră vreo doisprezece ani de când nu mi se mai spunea „Micuţa
Bijou” şi mă găseam în staţia de metrou Châtelet la ora de vârf. Mă (aflam în
mulţimea din culoarul acela nesfârşit, pe covorul rulant. O femeie purta un
mantou galben. Culoarea mantoului îmi atrăsese atenţia şi o vedeam din spate,
pe covorul rulant.
Apoi a luat-o în lungul culoarului, acolo unde este indicat „Direcţia
Château-de-Vincennes”.
Stăteam acum nemişcaţi, înghesuiţi în mijlocul scării, aşteptând
deschiderea portiţelor batante. Se afla alături de mine. Atunci i-am văzut faţa.
Asemănarea acestei feţe cu cea a mamei mele era atât de izbitoare încât m-am
gândit că era chiar ea.
Îmi revenise în memorie o fotografie a mamei mele, una dintre cele câteva
pe care le păstrasem. Faţa ei este luminată, ca şi cum un proiector ar fi făcut-o
să răsară din noapte. Am simţit totdeauna o sfială în faţa acestei fotografii, în
visele mele, era de fiecare dată o fotografie antropometrică pe care mi-o întinde
cineva – un comisar de poliţie, un salariat de la morgă – ca să pot identifica
această persoană.
Dar rămâneam mută. Nu ştiam nimic despre ea.
S-a aşezat pe una din băncile din staţie, la distanţă de ceilalţi care se
îmbulzeau pe peron în aşteptarea garniturii. Nu era nici un loc liber pe bancă,
alături de ea, şi stăteam în picioare, mai în spate, rezemată de un distribuitor
automat.
Croiala mantoului fusese cu siguranţă elegantă altădată, iar culoarea
îi dădea o notă de fantezie. Părea că ignoră ce era în jurul ei şi m-am întrebat
dacă avea să rămână acolo, pe bancă, până la ora ultimului metro. Acelaşi
profil ca al mamei mele, nasul atât de special, cu vârful uşor ridicat. Aceiaşi
ochi de culoare deschisă. Aceeaşi frunte înaltă. Părul era mai scurt.
Nu, nu se schimbase prea mult. Părul nu mai era atât de blond, dar
oricum nu ştiam dacă mama mea fusese într-adevăr blondă. Gura i se strângea
într-o cută de amărăciune. Aveam certitudinea că era ea.
A lăsat să treacă o garnitură. Peronul era gol de câteva minute. M-am
aşezat pe bancă lângă ea. Apoi peronul era iarăşi invadat de o mulţime
compactă. Aş fi putut începe o conversaţie. Nu găseam cuvintele potrivite şi era
prea multă lume în jurul nostru.
Era gata să adoarmă pe bancă, dar, pe când zgomotul garniturii ce sosea
era de-abia o vibraţie îndepărtată, s-a ridicat. Am urcat în vagon, în spatele ei.
Eram despărţite de un grup de bărbaţi care vorbeau foarte tare. S-au închis
portierele şi atunci m-am gândit că ar fi trebuit
— Cum făceam de obicei – să iau metroul în direcţie opusă, în staţia
următoare am fost împinsă pe peron de şuvoiul celor care ieşeau, apoi am urcat
din nou în vagon şi m-am apropiat de ea.
În lumina vie părea mai bătrână decât pe peron. O cicatrice îi brăzda
tâmpla stingă şi o parte a obrazului. Ce vârstă putea să aibă? Cincizeci?
Şi ce vârstă pe fotografii? Douăzeci şi cinci? Privirea era aceeaşi ca la
douăzeci şi cinci de ani, limpede, exprimând un fel de mirare sau o teamă vagă
şi se înăsprea dintr-o dată. Întâmplător a poposit asupra mea, dar nu mă
vedea. Ascos din buzunarul mantoului o pudrieră pe care a deschis-o, a
apropiat oglinda de faţă şi îşi trecea degetul mic al mâinii stingi pe colţul
pleoapei, ca şi cum ar fi măturat un gunoi din ochi.
Metroul prindea viteză, a
fost o zdruncinătură, m-am apucat de bara metalică, dar ea, ea nu şi-a pierdut
echilibrul. Rămânea impasibilă, privindu-se în pudrieră. La staţia Bastille au
reuşit de bine de rău să se urce toţi şi portierele s-au închis cu greu. Avusese
timpul să-şi pună la loc pudrieră înainte de năvălirea celorlalţi în vagon. La ce
staţie avea să coboare? Ovoi urma până la capăt? Era într-adevăr necesar?
Trebuia să mă obişnuiesc cu ideea că locuia în acelaşi oraş ca mine. Mi se
spusese că murise demult, în Maroc, şi nu încercasem niciodată să aflu mai
mult. „Murise în Maroc”, una dintre acele fraze care datează din copilărie şi a
căror semnificaţie nu se înţelege prea bine. Doar sonoritatea acestor fraze îţi
rămâne în memorie ca unele cuvinte ale cântecelor care mă înfricoşau. „Era un
mic vapor.” „Murise în Maroc.” în actul meu de naştere era menţionată data
naşterii ei: 1917, şi ea pretindea că pe timpul fotografiilor ar fi avut douăzeci şi
cinci de ani.
Pesemne însă că încă de pe atunci minţise asupra vârstei şi că falsificase
actele pentru a se întineri. Şi-a ridicat gulerul mantoului ca şi cum i-ar fi fost
frig, cu toate că în vagonul acela eram înghesuiţi unii în alţii. Am văzut că
marginea gulerului era complet roasă. Oare de când purta mantoul acela? Din
epoca fotografiilor? Din cauza asta galbenul era spălăcit. Am ajunge la capul
liniei şi, de-acolo, un autobuz ne-ar duce într-o suburbie îndepărtată. Era
momentul când aş aborda-o. După Gara Lyon era mai puţină lume în vagon.
Din nou privirea îi căzuse asupra mea, dar era una din acele priviri pe care
călătorii le schimbă automat. „Ţi-aminteşti că mi se zicea Micuţa Bijou? Dar şi
tu, în vremea aceea, aveai un nume fals. Şi chiar un prenume fals care era
Sonia.”
Eram aşezate acum una în faţa celeilalte pe banchetele cele mai apropiate
de portiere, „încercasem să te găsesc în cartea de telefon, am şi sunat la cele
patru sau cinci persoane care purtau numele tău adevărat, dar nu auziseră
niciodată nimic despre tine. Îmi spuneam că într-o bună zi ar fi trebuit să ajung
în Maroc. Era singurul mijloc de a verifica dacă muriseşi sau nu.” "
Tânăra se ştia orfană, iar acum hazardul îi dă speranţe. Pornind pe urmele femeii în mantou galben, rememorându-şi şi reinterpretându-şi perpetuu trecutul, Thérèse rătăceşte pe străzile Parisului, refăcând traseele copilăriei, şi reîntâlneşte, în amintire, personaje ale căror vorbe, lipsite de greutate pentru fetiţa de altădată, capătă, în mintea de acum, sensuri nebănuite şi chiar alarmante. Odată intrată în labirintul amintirilor, în loc să găsească certitudini, Thérèse riscă să se piardă pe sine.
Opera lui Patrick Modiano este încununată cu numeroase premii franceze şi internaţionale, culminând în 2014 cu Premiul Nobel pentru literatură. Motivaţia juriului: „pentru arta rememorării prin care evocă cele mai absconse destine umane şi dezvăluie universul vieţii sub Ocupaţie“. Opera sa e tradusă în peste patruzeci de limbi.
Fragment :
" Trecuseră vreo doisprezece ani de când nu mi se mai spunea „Micuţa
Bijou” şi mă găseam în staţia de metrou Châtelet la ora de vârf. Mă (aflam în
mulţimea din culoarul acela nesfârşit, pe covorul rulant. O femeie purta un
mantou galben. Culoarea mantoului îmi atrăsese atenţia şi o vedeam din spate,
pe covorul rulant.
Apoi a luat-o în lungul culoarului, acolo unde este indicat „Direcţia
Château-de-Vincennes”.
Stăteam acum nemişcaţi, înghesuiţi în mijlocul scării, aşteptând
deschiderea portiţelor batante. Se afla alături de mine. Atunci i-am văzut faţa.
Asemănarea acestei feţe cu cea a mamei mele era atât de izbitoare încât m-am
gândit că era chiar ea.
Îmi revenise în memorie o fotografie a mamei mele, una dintre cele câteva
pe care le păstrasem. Faţa ei este luminată, ca şi cum un proiector ar fi făcut-o
să răsară din noapte. Am simţit totdeauna o sfială în faţa acestei fotografii, în
visele mele, era de fiecare dată o fotografie antropometrică pe care mi-o întinde
cineva – un comisar de poliţie, un salariat de la morgă – ca să pot identifica
această persoană.
Dar rămâneam mută. Nu ştiam nimic despre ea.
S-a aşezat pe una din băncile din staţie, la distanţă de ceilalţi care se
îmbulzeau pe peron în aşteptarea garniturii. Nu era nici un loc liber pe bancă,
alături de ea, şi stăteam în picioare, mai în spate, rezemată de un distribuitor
automat.
Croiala mantoului fusese cu siguranţă elegantă altădată, iar culoarea
îi dădea o notă de fantezie. Părea că ignoră ce era în jurul ei şi m-am întrebat
dacă avea să rămână acolo, pe bancă, până la ora ultimului metro. Acelaşi
profil ca al mamei mele, nasul atât de special, cu vârful uşor ridicat. Aceiaşi
ochi de culoare deschisă. Aceeaşi frunte înaltă. Părul era mai scurt.
Nu, nu se schimbase prea mult. Părul nu mai era atât de blond, dar
oricum nu ştiam dacă mama mea fusese într-adevăr blondă. Gura i se strângea
într-o cută de amărăciune. Aveam certitudinea că era ea.
A lăsat să treacă o garnitură. Peronul era gol de câteva minute. M-am
aşezat pe bancă lângă ea. Apoi peronul era iarăşi invadat de o mulţime
compactă. Aş fi putut începe o conversaţie. Nu găseam cuvintele potrivite şi era
prea multă lume în jurul nostru.
Era gata să adoarmă pe bancă, dar, pe când zgomotul garniturii ce sosea
era de-abia o vibraţie îndepărtată, s-a ridicat. Am urcat în vagon, în spatele ei.
Eram despărţite de un grup de bărbaţi care vorbeau foarte tare. S-au închis
portierele şi atunci m-am gândit că ar fi trebuit
— Cum făceam de obicei – să iau metroul în direcţie opusă, în staţia
următoare am fost împinsă pe peron de şuvoiul celor care ieşeau, apoi am urcat
din nou în vagon şi m-am apropiat de ea.
În lumina vie părea mai bătrână decât pe peron. O cicatrice îi brăzda
tâmpla stingă şi o parte a obrazului. Ce vârstă putea să aibă? Cincizeci?
Şi ce vârstă pe fotografii? Douăzeci şi cinci? Privirea era aceeaşi ca la
douăzeci şi cinci de ani, limpede, exprimând un fel de mirare sau o teamă vagă
şi se înăsprea dintr-o dată. Întâmplător a poposit asupra mea, dar nu mă
vedea. Ascos din buzunarul mantoului o pudrieră pe care a deschis-o, a
apropiat oglinda de faţă şi îşi trecea degetul mic al mâinii stingi pe colţul
pleoapei, ca şi cum ar fi măturat un gunoi din ochi.
Metroul prindea viteză, a
fost o zdruncinătură, m-am apucat de bara metalică, dar ea, ea nu şi-a pierdut
echilibrul. Rămânea impasibilă, privindu-se în pudrieră. La staţia Bastille au
reuşit de bine de rău să se urce toţi şi portierele s-au închis cu greu. Avusese
timpul să-şi pună la loc pudrieră înainte de năvălirea celorlalţi în vagon. La ce
staţie avea să coboare? Ovoi urma până la capăt? Era într-adevăr necesar?
Trebuia să mă obişnuiesc cu ideea că locuia în acelaşi oraş ca mine. Mi se
spusese că murise demult, în Maroc, şi nu încercasem niciodată să aflu mai
mult. „Murise în Maroc”, una dintre acele fraze care datează din copilărie şi a
căror semnificaţie nu se înţelege prea bine. Doar sonoritatea acestor fraze îţi
rămâne în memorie ca unele cuvinte ale cântecelor care mă înfricoşau. „Era un
mic vapor.” „Murise în Maroc.” în actul meu de naştere era menţionată data
naşterii ei: 1917, şi ea pretindea că pe timpul fotografiilor ar fi avut douăzeci şi
cinci de ani.
Pesemne însă că încă de pe atunci minţise asupra vârstei şi că falsificase
actele pentru a se întineri. Şi-a ridicat gulerul mantoului ca şi cum i-ar fi fost
frig, cu toate că în vagonul acela eram înghesuiţi unii în alţii. Am văzut că
marginea gulerului era complet roasă. Oare de când purta mantoul acela? Din
epoca fotografiilor? Din cauza asta galbenul era spălăcit. Am ajunge la capul
liniei şi, de-acolo, un autobuz ne-ar duce într-o suburbie îndepărtată. Era
momentul când aş aborda-o. După Gara Lyon era mai puţină lume în vagon.
Din nou privirea îi căzuse asupra mea, dar era una din acele priviri pe care
călătorii le schimbă automat. „Ţi-aminteşti că mi se zicea Micuţa Bijou? Dar şi
tu, în vremea aceea, aveai un nume fals. Şi chiar un prenume fals care era
Sonia.”
Eram aşezate acum una în faţa celeilalte pe banchetele cele mai apropiate
de portiere, „încercasem să te găsesc în cartea de telefon, am şi sunat la cele
patru sau cinci persoane care purtau numele tău adevărat, dar nu auziseră
niciodată nimic despre tine. Îmi spuneam că într-o bună zi ar fi trebuit să ajung
în Maroc. Era singurul mijloc de a verifica dacă muriseşi sau nu.” "
Patrick Modiano – Micuta Bijou. carte PDF
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
Patrick Modiano – Micuta Bijou. carte PDF