Maşinăria rock and roll de Norman Spinrad carte .PDF

Maşinăria rock and roll de Norman Spinrad carte .PDF
Vizualizări:010-12-2020Post by User

Într-o societate de la începutul secolului al XXI-lea, afectată de o criză financiară majoră, clasele inferioare se luptă pentru a supraviețui, în timp ce bogaţii, protejați de bodyguarzi, duc o viaţă de lux. Acţiunea romanului se petrece într-un New York împărţit în două: pe de o parte lumina – cu cartierele de lux, buticurile de lux şi turnurile de lumină – iar pe de cealaltă parte umbra – cu ghetouri, cu persoane fără adăpost, cu mesele săracilor, minţile arse de „bobină” şi cluburile de noapte sordide.

În acest univers divizat, există compania Muzik! Muzik care creează PA-uri (personalități artificiale) care vând milioane de discuri, de hituri muzicale formatate, studiate pentru a mulțumi oamenii și pentru a vinde, a vinde mereu mai mult. În momentul în care vânzările scad, CEO-ul Muzik face apel, în disperare, la Mama Nebună a Rock'n' Rollului, Glorianna O'Toole, o vedetă rock în tinerețe. Misiunea sa – să dea o nouă viață spiritului rock'n'roll prin staruri create din biți, octeți și algoritmi.

Gloriannei îi sunt „repartizaţi” Bobby Rubin (un geniu magic al computereolor) și Sally Gennaro (o ureche absolută și muziciană talentată). Adăugați la aceast cocteil Frontul pentru Eliberarea Realității, cu traficanţii săi de viruși informatici, care intenționează să destabilizeze structura financiară americană și echipa excelentă a clubului Slimy's Mary (Băloasa Mary), în frunte cu Paco Moncao și masivul negru Dojo, și o bandă de revoluționari care intenționează să demonstreze cum sunt păcăliți oamenii de către stat şi corporaţii.

Ăăăăă... şi am uitat să vă spun: vocabularul folosit în cartea asta de Norman Spinrad şi tradus cu fidelitate de Eugen Cristea nu-i tocmai potrivit pentru copiii cuminţi.

 

 

FRAGMENT:

„Slimy Mary’s” ocupa subsolul a ceea ce părea a fi o clădire demult renovată, pe Strada 3 în josul lui Avenue D. Umbla vorba că Dojo şi amicii săi aveau „vrăjitori” de bobină captivi, acolo sus, în întuneric, în spatele ferestrelor bătute în scânduri, conectaţi în permanenţă la produsul lor, şi fabricând întruna marfă numai pentru a-şi asigura porţia zilnică de drog.

Acolo sus, cei cu creierii arşi o luau razna, băiete, şi cine era prea curios o putea sfârşi la fel.

Localul era o oază pe placul golanilor, ca multe altele, înghesuite în subsoluri, sub clădiri în ruină, fără a fi vizibile din stradă, şi obţinând marfă de la indivizi pe care copoii erau mânjiţi să nu-i bage în seamă.

Coborând câteva trepte metalice, se trezi deodată în altă lume, acolo unde se simţea cel mai în largul lui.

Numai ringul de dans era luminat difuz, cu becuri roşii, albe şi albastre, sclipind când şi când din tavanul acoperit cu folie de aluminiu, într-o desfăşurare haotică. Pe trei părţi ringul era împrejmuit de o zonă întunecată, cu saltele vechi şi murdare, lăzi goale, sofale şchioape cu tapiţeria jerpelită, unde era tolănită clientela – conectată, excitată, agitându-se, drogându-se. Zidurile pivniţei imense erau undeva acolo, în întunericul mucegăit, departe de lumină, acolo unde se consumau futaiul şi tranzacţiile, acolo unde cei care nu suportau lumina împărţeau umbrele cu gândacii şi cu şobolanii.

La ora aia erau vreo duzină de inşi pe ring, dansând după muzica lor proprie, dar mişcându-se cu toţii în ritmul discului max metal al lui Lady Leather, proiectat pe ecranul din spatele lor.

Sus pe ecran, Lady Leather, purtând cizme cu pinteni şi un costum de piele strâns pe trup, de la gât până la genunchi, lovea ritmic cu cele două bice lungi, mârâind, scuipând şi călcând, ca un soldat dement, pe un covor de trupuri roz, contorsionate, în timp ce pe fundal un prim plan imens al feţei ei rostea versurile ca într-un extaz fericit al unui orgasm fără de sfârşit.

Paco nu înţelegea de ce trebuie să plăteşti ca să ţi se pună prostia asta şi, de fapt, după cum băgă de seamă, nimeni nu plătise; deck-ul lui Lizardo nu funcţiona, pe ecran era rahatul obişnuit difuzat de „MUZIK”, cu care Lizardo chinuia lumea când nu avea clienţi plătitori.

Paco ar fi vrut să-l audă pe Mucho Muchacho, dar costa zece dolari să-l rogi pe Lizardo să-ţi pună discul, aşa că mai bine îi păstra pentru mai târziu, întrucât dacă-şi cumpăra juma’ de oră de bobină i-ar mai fi rămas bani destui pentru un Mucho de cinci minute.

Aşa că se retrase în zona întunecată, până când ochii i se obişnuiră cu întunericul şi o reperă pe Monkey Girl stând pe vine, pe o saltea.

Monkey Girl purta un tricou IBM şi o fustă informă din pânză, mâzgălită la întâmplare. Părul era un şomoiog negru, jegos şi unsuros. Faţa scheletică, ridată, cu pielea uscată, era împodobită cu un rictus continuu de fericire pe buzele crăpate, şi ochii ca de maimuţă se holbau prin tine, din orbite adânci şi negre.

Purta o coroană de sârmă, o cască brută din fire de oţel. Un cablu de alimentare lung ducea către o priză ascunsă undeva în perete, pornind din transformatorul de pe creştetul ei.

În clipa asta viziunea lui Monkey Girl era Blue Max. Electrozi de contact, pompau în creier unde „alfa” amplificate, şi acum era toată băgată în ritm. Nu rezistai prea mult conectat la Blue Max, dar nimeni nu putea spune că după aia nu erai fericit.

— M-a trimis Dojo – zise Paco, lăsându-se pe vine în faţa ei. Mi-a făcut târgul cu casca. Treizeci pentru o juma’ de oră.

— Vreau să bag şi eu CASCA... îl îngână Monkey Girl jucăuşă, fixându-şi ochii ei mari, negri, asupra lui, dar dându-i senzaţia că vedea cu totul altceva. Se aplecă şi scoase de sub saltea o bobină cum nu mai văzuse Paco niciodată.

O pânză de păianjen, din fire metalice flexibile, foarte subţiri, ataşate la o cutie concavă de diametrul unei cutii de bere.

— Ce-i asta? întrebă el neîncrezător, când Monkey Girl întinse obiectul spre nasul lui Paco şi mâna cealaltă după bani. Unde dracu’ e cablul de alimentare? Ce-i rahatul ăsta?

Orice bobină normală, dacă lăsai treizeci de dolari pe juma’ de oră, trebuia s-o bagi într-o priză. Oricare altă bobină alimentată la baterii, pe care o încercase înainte, fusese un rahat. Orice consumator de bobină ştia că asemenea chestii erau pentru ageamii: pentru ei oricum nu conta, neavând habar ce înseamnă o viziune adevărată.

— Nu-ţi place Casca, dau banu’ napoi! mormăi Monkey Girl. Marfă ştiinţifică de-a gata, din Silicon City!

Bine, băiete, dacă aşa era târgul, nu era nimic de pierdut, n-auzise de nimeni să dea banu’ napoi, şi dacă Dojo voia să ofere această piesă nouă pe banii lui, trebuia să creadă cu adevărat că asta e marfă de calitate din Silicon City, nu căcaturi fabricate de nenorociţii de sus, ăia cu creierele arse.

Îi dădu cei treizeci de dolari şi luă obiectul ciudat. Scuturându-l, observă că plasa de sârmă se potrivea pe cap, luând forma exactă. Cutia avea un singur buton verde şi un lăcaş de baterii, lângă care mai era o cutie sigilată. Când îşi puse obiectul pe cap, nici nu simţi reţeaua de fire; tot ce simţea era cum fundul curbat al cutiei se potrivea perfect cu partea din spate a capului. Ceva începea să-l convingă că făcuse rost de o marfă de-adevăratelea.

Top cele mai citite cărți categoria: Bestseller!



Maşinăria rock and roll de Norman Spinrad carte .PDF

Recomandat pentru o lectură plăcută:

Recenzii și comentarii!
Comentează