Muzeul inocenței de Orhan Pamuk .PDF

Muzeul inocenței de Orhan Pamuk .PDF
  • Autor:
    Orhan Pamuk
  • Titlu:
    Muzeul inocenței
  • Categoria:
  • Nr. de pagini:
    442
  • Limba:
    Română
Vizualizări:001-07-2020Post by User
  Muzeul inocenței de Orhan Pamuk descarcă cartea online gratis .PDF
    Kemal o iubește pe Fusun. Fusun îl iubește și ea pe Kemal, dar iubirea lor nu se poate împlini. Lui Kemal nu-i rămîne, prin urmare, decît să o privească de departe pe Fusun, să o viziteze de sărbători, ca o rudă corectă ce este, și să se înconjoare, pe furiș, de lucruri care i-au aparținut cîndva. Așa se naște un înduioșător muzeu al iubirii, umplut vreme de zece ani cu rujuri și cercei ai fetei, căței-bibelou, pahare de apa și servețele furate de la masă. Doar sufletul obiectelor rămîne să îi amintească bărbatului de marea lui dragoste – ele, dar și povestea însăși, pentru scrierea căreia în roman apare, îndătoritor, un personaj numit (tot) Orhan Pamuk. Ca peste tot în romanele scriitorului turc, marile teme (iubire, tradiție, destin) se desfășoară pe fundalul unei Turcii mereu în schimbare. Aici, revoltele anilor 1970 și modernizarea uluitoare a orașului Istanbul în acel deceniu alcătuiesc, la rîndul lor, un muzeu aparte, în care se amestecă nume de străzi și de actori ai vremii, emisiuni la televizor și mărci de băuturi de mult uitate.

Date
     Orhan Pamuk este câştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2006. Romanul Mă numesc Roşu a câştigat în anul 2003 ÎMPAC Dublin Literary Award. Opera sa a fost tradusă în mai mult de cincizeci de limbi. În prezent trăieşte în Istanbul. Pentru Rüya. Sunt îndeajuns de inocenţi ca să vadă în sărăcie un păcat ce poate fi dat uitării prin înavuţire. Din caietele de însemnări ale lui Celâl Salik. Dacă un om se visează în Rai şi dacă i se dăruieşte o floare, ca semn că sufletul său a ajuns, într­adevăr, în Rai, iar apoi, când se trezeşte, vede că are în mână o floare – ei bine? Apoi?  Din caietele de însemnări ale lui Samuel Taylor Coleridge. Mai întâi am contemplat podoabele fără însemnătate, loţiunile şi obiectele de toaletă de pe masă. Le­am luat şi le­am privit. Am sucit şi răsucit în mână ceasul miniatural. M­am uitat apoi în şifonier. Toate acele rânduri de haine, acele podoabe... Lucrurile de felul acesta, care întregesc o femeie, mi­au sugerat un teribil sentiment de singurătate, de compasiune, dar şi sentimentul, dorinţa de a­i aparţine. Din caietele de însemnări ale lui Ahmet Hamdi Tanpinar
1. Cea mai fericită clipă din viaţa mea. Să fi fost, oare, cea mai fericită clipă din viaţa mea? Aş fi putut proteja, oare, fericirea aceea, dacă mi­aş fi dat seama de ea, astfel încât lucrurile să urmeze un cu totul alt făgaş?
Dacă aş fi reuşit să intuiesc că trăiam cea mai fericită clipă din viaţa mea, n­aş fi pierdut­o niciodată. Momentele acelea minunate, de aur, care mi-au învăluit întreaga fiinţă într­o pace profundă au durat, poate, câteva secunde, dar am avut senzaţia că fericirea dăruită de ele s­a prelungit ore, ba chiar ani de­a rândul. În clipa aceea, survenită duminică, 26 mai 1975, în jurul orei trei fără un sfert, am avut sentimentul că ne eliberam de vină, de păcat, de pedeapsă şi de remuşcare şi că lumea, la rândul ei, se desprindea de legile gravitaţiei şi ale timpului. Am sărutat umărul lui Füsun, transpirat din pricina căldurii şi a hârjonelii la care ne dedam în timp ce făceam dragoste, am cuprins­o încetişor pe la spate, am pătruns în ea şi am muşcat­o uşor de lobul stâng, aşa încât cercelul pe care­l purta în ureche a părut să rămână multă vreme suspendat în aer, după care a picat de la sine. Eram atât de fericiţi, încât nici n­am luat parcă în seamă cercelul acela, la a cărui formă n­am fost deloc atent atunci, şi am continuat să ne sărutăm. Afară, cerul strălucea orbitor, aşa cum se­ntâmplă în zilele de primăvară la Istanbul. Căldura îi făcea să transpire pe istanbulezi, care nu izbutiseră încă să scape de deprinderile lor din timpul iernii, dar în clădiri, în prăvălii, pe sub tei şi castani continua să fie răcoare. Simţeam că o răcoare asemănătoare se ridica şi din salteaua cu iz de mucegai pe care făcuserăm noi dragoste, uitând de toate, ca nişte copii fericiţi. Pe fereastra deschisă a balconului a pătruns o boare de primăvară, cu mireasmă de mare şi flori de tei, care a înfoiat perdelele de tul, ni s­a plimbat alene pe spate şi a stârnit fiori în trupurile noastre despuiate. Din patul în care stăteam culcaţi, aflat în camera din fund a apartamentului de la etajul al doilea, îi vedeam pe copiii care jucau fotbal în grădina din spate, ocărându­se cu îndârjire sub soarele de mai, şi, dându­ne seama că săvârşeam tocmai lucrurile acelea necuviincioase despre care vorbeau ei, oţărându­se unii la alţii, ne­am oprit o clipă în toiul hârjonelii, ne­am privit în ochi şi ne­am zâmbit. Fericirea noastră era însă atât de profundă şi de intensă, încât am uitat îndată de gluma pe care ne­o oferea viaţa în grădina din spatele blocului, aşa cum am uitat şi de cercel. 


Muzeul inocenței de Orhan Pamuk .PDF

Recomandat pentru o lectură plăcută:

Recenzii și comentarii!
Comentează