Gândim și chiar rostim: de ce Dumnezeu nu ne spune prin cuvinte ce vrea de la noi? Dar uităm că numai noi, în slăbiciunea noastră, vorbim prin cuvinte inexacte, insuficiente, unilaterale. Iar Dumnezeu are alt limbaj, alt mijloc de transmitere a voii sale. Acest mijloc este întreaga viață a lumii exterioare și tot ce s-a investit în sufletul nostru. 

  Viața se dezvăluie. Ei, și tu ce faci? Poți sau nu să contribui la această dezvăluire? Poți prin menținerea imobilității tale, prin nemișcarea simultană cu ceea ce te acoperă. Mișcându-te, rămâi nemișcat. Menținându-ți nemișcarea, te miști.  

Pentru a ierta trebuie să uiți, să vrei să uiți pentru ce ierți și să iei relațiile de la început.  

Numai acum încep să trăiesc viața adevărată. Numai acum încep să mă tem de un singur judecător și să mă călăuzesc după judecata Lui.  

  Moise nu a văzut pământul făgăduit spre care își conducea poporul. Îmi place foarte mult alegoria asta. Regretăm adesea că nu vedem roadele muncii noastre, dar să nu vedem, să înfăptuim fără așteptarea răsplății e condiția indispensabilă și esențială a oricărei fapte cu adevărat bune.  

  Timpul e una din formele de manifestare ale adevăratei vieți, acea formă în care nouă, oamenilor, ne este accesibilă viața asta.  

Cei care trăiesc adevărata viață sunt mai ales copiii, când pășesc în viață și nu știu încă nimic despre timp. Ei vor mereu ca nimic să nu se schimbe. Cu cât înaintează în viață, cu atât se supun mai mult iluziei timpului. Spre bătrânețe, iluzia asta slăbește, timpul pare că trece mai repede și, în sfârșit, bătrânii pășesc tot mai mult în viața atemporală. Așadar mai ales copiii și bătrânii trăiesc adevărata viață. Oamenii care trăiesc pentru viața sexuală mai curând pregătesc materialul vieții adevărate decât o trăiesc ei înșiși.