Cartea a fost scrisă în 1977 şi a apărut la editura Cartea Românească. Între timp,  a ajuns la a cincea ediţie, ultima apărută cu sigla editurii Junimea, în 2017. Dacă la vremea apariţiei succesul de care s-a bucurat era de aşteptat, pentru că cele 140 de zile „americane” descrise în carte erau, la acea dată, ca o privire prin gaura cheii către un loc interzis (nu era de bon ton să lauzi exponentul capitalismului veros), astăzi mi se pare oarecum... ciudată reeditarea din 2017. De ce ciudată? Pentru că acum există posibilitatea de a călători fie virtual (via TV sau internet) în Ţara tuturor posibilităţilor, fie fzic, fără a mai fi necesară proba comunistă a patului lui Procust. De acord, este varianta americană a obiectului de mobilier, însă sunt covârşitor mai multe persoane care pot pleca în „State” decât în perioada comunistă.

Cheia succesului, în opinia mea, este calitatea scriiturii şi perenitatea textului. Ceea ce este scris în carte poate fi citit acum cu acelaşi interes cu care a fost citit în urmă cu patrzeci de ani şi cu care, probabil, va fi citit şi peste alţi patruzeci de ani. Să nu uităm cu cât interes încă mai sunt citite Călătoriile căpitanului Cook, unde sunt descrise evenimente petrecute cu peste 250 de ani în urmă.

Bineînţeles, cenzura comunistă a mânuit cuţitul măcelarului prin text, unele paragrafe au fost „cosmetizate” ca să „înfiereze cu mânie proletară” decadenţa capitalistă iar R. Rusan a trebuit să le explice prietenilor americani, într-o scrisoare, cum stau treburile în editurile României Socialiste (lucru greu de înţeles pentru americani, aşa cum este şi pentru noi astăzi, ca editura să-şi bage degetele în text fără acordul autorului). Deci, cartea apărută la editura Liternet (ediţia a 4-a, 2015) are textul revizuit şi adus la nivelul manuscrisului.

FRAGMENT:

Ogarul cenuşiu. În curtea nu prea îngrijită a localului am avut timp să studiem bătrâna noastră carapace. După cinci ore de mers fără oprire, Greyhound-ul se odihnea maiestuos, părând un uriaş pe lângă clădirile joase din jur şi printre limuzinele lăbărţate care i se ploconeau la picioare. Dar era şi el dominat de silueta gigantică a câtorva camioane cu remorcă. Pentru prima dată ne-am dat seama că nu l-am privit încă atent, deşi, urmând să petrecem noaptea în el, ni-l simţeam acum mai familiar şi chiar protector. De o frumuseţe severă, strict tehnică, era format numai din suprafeţe geometrice; parbrizul şi toată partea din faţă erau perfect verticale; corpul autobuzului continua paralelipipedic până aproape de spate, unde se teşea uşor, iar striaţiile de aluminiu albăstrui care-l brăzdau paralel pe toată lungimea se transformau într-un fel de aripioare oblice; geamurile trapezoidale dădeau o alură aerodinamică acestui bolid mops, în timp ce roţile – trei perechi, dintre care două duble – îl înveseleau puţin în loc să-l facă mătăhălos. Pe amândouă laturile caroseriei era desenată silueta „patronului” – un ogar (greyhound) cenuşiu, lansat în zbor elegant... Cel mai nostim lucru în înfăţişarea autobuzului erau însă numeroasele numere de circulaţie de pe partea anterioară, care se transforma astfel într-un adevărat piept de general, aşteptând parcă şi mai multe decoraţii. Am numărat paisprezece astfel de tăbliţe, scrise în roşu, în verde, în albastru, chenăruite cu alte şi alte culori. Fiecare stat de pe traseul actual, sau de pe altele, trecute, a ţinut să dea colecţiei câte o astfel de tăbliţă: în mijloc un nume cu multe cifre, dedesubt şi deasupra, numele şi nickname-ul (porecla tradiţională): Pennsylvania – Ţara cărbunelui, Nebraska – Ţara porumbului, Arizona – Ţara salviei, Illinois – Ţara lui Lincoln, New Mexico – Ţara încântării, în sfârşit Iowa (unde mergem noi) – Ţara frumoasă! Acum am priceput de ce în interiorul maşinii, cam deasupra parbrizului, figurau acele tăbliţe, la fel de numeroase, cu extrase de regulament, pe care le crezusem – după episodul cu şoferii şi fumătorii – pur decorative: „Fumatul în maşină, interzis în Oregon şi în oraşele San Francisco, Los Angeles”; ... „Oprită introducerea vegetalelor în California” ş.a.m.d. Fiecare din cele cincizeci de state americane are legile sale proprii, bineînţeles izvorând din spiritul Constituţiei şi din tradiţiile locale. Fiind votate la date felurite, o lege poate fi într-un stat ultrapozitivă şi ultramodernă, pentru ca în statul vecin echivalentul ei să fi rămas învechit şi conservator. Există chiar un anuar glumeţ care se îndeletniceşte cu publicarea, printre altele, a paragrafelor anacronice din legile unor state, de genul (şarjez din memorie): nu este admisă căsătoria unui tânăr mustăcios cu o văduvă de peste 53 de ani; sau: fumătorii de pipă care conduc vehiculul (diligenţa?!) cu mai mult de 15 mile pe oră vor fi amendaţi! Atribuţiile legislative locale ajung până acolo că ora oficială (Statele Unite au patru fusuri orare) este votată aparte în cadrul fiecărui stat.

Trecând prin atâtea frontiere şi legi, Greyhound-ul reprezintă astfel cealaltă latură a americanismului: standardizarea la proporţii naţionale. Pe cei cinci milioane de kilometri de şosea vei întâlni exact acelaşi autobuz: nu numai unghiurile şi culorile caroseriei sunt aceleaşi, dar şi opalescenţa geamurilor, şi înclinarea chipiului şoferului, şi grosimea nodului de la cravata neagră a acestuia... Intrând pe teritoriul altui stat, Greyhound încetineşte sau iuţeşte cu cinci mile spre a se integra în viteza legală, ascultă de un paragraf de lege sau altul, dar rămâne în esenţă acelaşi – un simbol al unităţii în diversitate ce caracterizează fenomenul american.