Fragment :


" Surâsul lui Fio a apărut pentru prima dată într-un mormânt egiptean al celei de-a XVIII-a dinastii. La 8 iunie
1912, tânărul lord Dalhousie a trecut prin circul stâncos de la Deir El-Bahari, sit arheologic deja cunoscut şi
exploatat, acoperit de zeci de corturi din pânză albă, agitat de vânzoleala neîncetată a echipelor pestriţe, amestec
de amatori uluiţi, de străluciţi universitari şi de traficanţi. Bursa de la British Museum, obţinută graţie susţinerii
profesorului său, celebrul EL. Griffith, era aproape epuizată şi singurele comori pe care avea să le ducă în Anglia
erau cele cumpărate de la profanatorii de morminte. Lordul Dalhousie îşi trecu mâna peste obraji pentru a
îndepărta praful adunat în zilele de mers; se uită către nord, către Anglia, către comitatul Cumbriei, cu munţii lui

ceţoşi şi verzi, cu lacurile lui. în clipa în care luă decizia să se întoarcă, unul dintre hamali dispăru, înghiţit dintr-
odată de profunzimile deşertului; nisipul îi fugise de sub picioare. Hamalul urlă până ce capul i se zdrobi de o

stelă la zece metri mai jos. Lordului Dalhousie îi reveni speranţa, ochii i se luminară ca şi cum ar fi câştigat
puterea de a reflecta soarele. Coborî cu ajutorul unei simple funii în hăul
Vi!
care se dovedi a fi un hipogeu. Ridicând lampa cu ulei, descoperi o frescă ce îl reprezenta pe Ne-bamon, un

demnitar teban, şi pe soţia acestuia; ghemuită cuminte între ei, fiica lor, iar pe chipul său, fitilul revelă surâsul
unei Fio încă nenăscute.

Lordul Dalhousie muri trei ani mai târziu de o boală misterioasă fără a mai fi revăzut vreodată comitatul
Cumbriei; mândru până la capăt de aportul său la egiptologie, fericit de a fi atins atâtea comori, în pofida vieţii-i
scurtate, şi de a le fi scos la iveală pentru a le oferi posterităţii. Niciodată nu s-a gândit la adevărata minune pe
care o scosese din uitare, aurul acela care nu strălucea, diamantul acela de culoarea cărnii.
Poate că surâsul lui Fio călătorise înainte în picturi mai vechi, în frescele altor civilizaţii, de ce nu în picturile
rupestre, dar nu rămăsese nici o urmă din el. Dacă ar exista un catalog subţirel al operelor ce conţin surâsul lui

Fio, s-ar căuta zadarnic o logică a apariţiilor sale: apare în China, într-o acuarelă de Ma Yuan din secolul al Xffl-
lea, la Whistler, în cea de-a treia versiune a Simfoniei sale în alb sau în portretul lui Madge O'Donoghue şi în

Fetiţa în albastru a lui Modigliani. Pot trece secole fără ca el să se ivească, pentru a se naşte apoi de două ori în
acelaşi an. Fotografia unei tinere din Rezistenţă căreia un ofiţer nazist îi trece ştreangul de gât este ultima urmă a
surâsului lui Fio înainte de ecloziunea lui pe chipul proprietarei sale legitime. Nu e de mirare că nici un istoric de
artă nu a remarcat genealogia surâsului lui Fio: e nevoie să îl cunoşti spre a-1 vedea, trebuie să îl iubeşti ca să îl
descoperi.
La 9 mai 1980, surâsul lui Fio trecu prin colul uterin al mamei sale. Era un surâs abia format, parcă prematur, şi
fără îndoială că neîncrezătorii şi cei săraci cu duhul nu l-ar fi omologat. Surâsul lui Fio se îmblânzea cu privirea,
nu apărea decât în anumite fărâme ale unei lumini rare, în vălul unei semiobscurităţi, în acele momente care nu
trăiesc în nici o secundă şi în ochii acelora care-şi rostesc ultimele cuvinte. Buzele-i subţiri şi palide ca ale unui
orizont anemic nu se potriveau cu pletele-i roşcate; abia se mişcau, chiar când Fio vorbea; dar surâsul era
întotdeauna acolo, foarte prezent. Devenea strălucitor dacă îl intuiai, era sublim pentru cei care aveau imaginaţia
necesară spre a-1 vedea aşa pe chipul acela banal. Nu s-ar fi putut spune dacă surâsul era punctul de plecare sau
de sosire al ironiei ce strălucea dinspre Fio. Era o ironie dulce ca un cuţit a cărui lamă ar fi o petală de trandafir.
Dacă morţii ar fi capabili să surâdă, atunci ar surâde astfel.
Pe 18 decembrie, la orele optsprezece şi treisprezece, soarele nu apăruse încă, dar timpul nu rămăsese inactiv.

Ploua de la începutul zilei; odată cu rouă, ploua pe străzile gri şi desfundate, pe acoperişurile gri, verzi şi-
nclinate; ploua pe părul gri, rar, brun, lung, scurt, al trecătorilor; pe umbrelele, pe acoperişurile maşinilor şi pe

căştile motocicliştilor; ploua peste porumbeii în zbor şi peste cerşetorii adormiţi; peste ziarele care ieşeau de sub
streşinile chioşcurilor, în gulerele "