„Până la capătul pământului” 

este capodopera lui Grossman. Flaubert a creat-o pe Emma, Tolstoi pe Anna, iar acum o avem pe Ora lui Grossman, protagonista unei cărți zguduitoare, superbe, memorabile.

       Chiar așa! Elogiul de mai sus aparține lui Paul Auster și nu mi se pare deloc deplasat, motiv pentru care l-am reprodus aici. O poveste complicată marcată de războaie, prizonierat, tortùri, traume, terorism, conflicte „civile”, iubiri îm- și neîm- părtășite, nașteri, gospodărie, absențe și reveniri, copii care cresc și pleacă la război ca odinioară tații lor, sunt nivelate și incluse de această femeie într-un tot coerent care este viața ei: „Ea excludea ideea că a fi femeie nu este decât unul dintre multele ei capricii enervante, sau cine știe ce strategie jalnică de a înfrunta realitatea.”  
       După ce aflăm cum s-au cunoscut cei trei foarte tineri protagoniști ai unei iubiri totale , sărim brusc 35 de ani mai târziu fără să știm nimic din ce s-a întâmplat între timp. Ca și cum am citi-o începând cu volumul al doilea. Momentul în care Ora (lumină, în ebraică), părăsită de soț și departe de ambii fii, se pregătește să plece în călătoria ei. Dar nu singură ci cu Avram, tatăl lui Ofer, fiul de pe front pe care Avram nu-l cunoscuse și despre care nu așteptau vești. Avram, cel cumplit torturat de egipteni și al cărui suflet murise. Tot restul cărții Ora, pe cărări de munte, îl repară metodic pe Avram povestindu-i despre viața ei cu Ilan, prietenul comun, despre Adam, fratele lui Ofer și, mai ales, depre Ofer, cel plecat să apere Israelul. Așa vom ști și noi ce s-a întâmplat între timp.
Aflăm apoi din postfață că în timp ce-și scria cartea, Uri, fiul cel mic al autorului, a fost ucis în luptele din sudul Libanului. Interesant cum este reflectată această dramă personală în finalul romanului: „Spuse toate astea privind-o pe Ora cu o pereche de ochi ce negau zâmbetul de pe buzele lui.”

Hei, tu, linişte!
Cine-i acolo?
Taci odată! Ai trezit pe toată lumea!
Dar am ţinut-o bine
Pe cine?
Acolo, pe stâncă, şedeam amândouă
Ce stâncă? Poate în capul tău. Treci la culcare
Şi deodată a alunecat
Ţipai, cântai
Dar dormeam
Şi urlai!
Mi-a dat drumul la mână, a alunecat
Gata, hai la culcare
Aprinde lumina
Ai înnebunit?
Am uitat
Ne omoară pe toţi dacă aprindem lumina
Stai!
Ce-i?
Cântam?
Cântai, urlai, ţipai, toate la un loc. Acum taci!
Ce cântam?
Ce cântai?!
Ce cântam în timp ce dormeam?
De unde să ştiu eu ce cântai? Scoteai nişte urlete. Asta cântai. Ce cântam, ce cântam...
Dar ai spus că era un cântec.
Un cântec fără... nu ştiu, o bâlbâială, eu...
Nu-ţi aminteşti ce cântam?
Spune-mi, eşti nebună? Sunt pe jumătate mort
Dar cine eşti?
Salonul trei
Şi tu eşti în carantină?
Trebuie să mă întorc

Nu pleca... Ai plecat? Aşteaptă, alo... ai plecat... dar ce cântam?