Top cele mai noi cărși online gratis Mica librărie de pe Sena – Nina George carte .PDF Mica librărie de pe Sena face parte din categoria cărților care seamănă cu prietenii care te acoperă cu paturi pufoase când e frig afară și care au grijă să construiască, pas cu pas, amintiri care să îți țină de cald în lipsa lor. Are o căldură aparte. Și nu numai pentru faptul că simți dragostea pentru cărți și respectul pentru autori și cuvântul scris. Are o căldură pe care personajele o transmit. Îți sfâșie inima, își sapă atent drumul spre gândurile tale și își face loc în sufletul tău. Este o poveste în poveste, o poveste despre căutările oamenilor care se simt pierduți fără dragoste, ale oamenilor care toată viața se simt incompleți pentru că au uitat să se caute întâi pe ei. S-au pierdut pe drum și au abandonat orice șansă de a fi fericiți.Mica librărie de pe Sena
„Frica îți schimbă corpul ca un sculptor neîndemânatic o piatră perfectă,… Doar că tu vei fi sculptat din interior și nimeni nu va vedea câte așchii și straturi îți vor fi îndepărtate. Pe interior te subțiezi tot mai mult și devii mai instabil, până ce te doboară chiar și cel mai mic sentiment. O îmbrățișare și te gândești că te vei sparge și ești pierdut… Nu asculta ce-ți spune frica! Frica te prostește!”
Mica librărie de pe Sena – farmacia literară
Monsieur Perdu era farmacist. Nu unul oarecare, ci farmacist pe micuța sa navă ancorată pe malul Senei, Farmacia literară. V-ați prins, nu? Nu era farmacist adevărat, era unul care căuta să aibă grijă de sufletele oamenilor întâlniți. Făcea asta din dragostea sa uriașă pentru cărți, dar mai ales pentru că, ajutându-i pe alții, uita de propria durere.
Intuiam că tot refuzul lui de conectare cu lumea exterioară, stilul de viață auster, mobilierul minimalist au legătură cu o poveste de dragoste. Și am crezut că soția lui a murit și lumea i s-a prăbușit odată cu ea.
Durerea lui pare atât de reală, autoarea reușind să surprindă fiecare contorsionare a sufletului în încercarea de a se readapta la o viață fără Manon. Vă întrebați de când suferă? De douăzeci de ani. Numai că, iubita lui nu a murit, iubita lui l-a părăsit.
Au petrecut împreună clipe de neuitat, Manon s-a agățat cu disperare de iubirea lui, el o adora fără margini. Dar relația lor părea amenințată. Manon avea o altă relație cu un domn cu care intenționa să se și căsătorească. Acel bărbat o înțelegea și îi oferea siguranță și liniște. Manon avea nevoie de cei doi bărbați pentru a funcționa perfect.
Mica librărie de pe Sena – lupta cu trecutul
Dar, într-o dimineață, Manon dispare. Și lasă în urma ei o scrisoare, scrisoare pe care domnul Perdu o ține închisă în sertarul mesei timp de douăzeci de ani. Nu fusese niciodată pregătit pentru a o deschide și a-i citi scuzele. Se izolează de tot ce însemna Manon și este împăcat cu această idee.
Doar că, în casa în care domnul Perdu locuia, se mută o doamnă care pierduse totul. În ciuda tristeții sale și a lacrimilor pe care se pare că le varsă continuu, Catherine era o femeie frumoasă și Monsier Perdu simte atracția dintre ei doi. Dar nu poate iubi din nou, nu poate să se lanseze într-o altă relație care i-ar pune sufletul pe jar. Cel puțin nu până când nu face pace cu trecutul. Vindecarea lui nu era în cărți, vindecarea lui era acolo unde se afla adevărul despre Manon. Și el trebuia să îl afle.
„Cărțile pot face multe, dar nu chiar totul. Lucrurile cele mai importante trebuie trăite. Nu citite. Trebuie să-mi…trăiesc cartea.”
Călătoria spre adevăr
Când Monsieur Perdu a ridicat ancora și a părăsit portul fără vreo pregătire anterioară și fără a sta prea mult pe gânduri, aproape că nu mi-a venit să cred. Omul cumpătat care cedează impulsului de moment? Asta da surpriză! În călătoria lui i se alătură și domnul Jordan, un scriitor debutant, lovit de aripa succesului peste noapte și îngrozit de faptul că suferea de blovajul scriitorului. Cei doi sunt cum se poate mai diferiți, nu au prea multe noțiuni de navigație, au un frigider gol, dar au dorință în suflet și o navă doldora de cărți.
Amândoi pleacă în căutarea lucrului care să le schimbe existența. Autorul crede că își va găsi muza, domnul Perdu vrea să afle sfârșitul poveștii lui și a lui Manon. Dar nu au habar că au plecat în această călătorie pentru a se căuta pe ei. Pentru a stabili care le sunt cu adevărat intențiile, dorințele, așteptările. Care este sensul lor pe acest pământ.
Călătoria este presărată cu momente amuzante și personaje pestrițe. Mi-aș fi dorit să fiu acolo, pe băncuța pentru citit din Farmacia literară, să le ascult poveștile și să îl las pe Monsieur Perdu să găsească acea carte pentru mine. Avea un al șaselea simț când venea vorba despre asta. Alegea fix cartea de care omul din fața sa avea nevoie. Sau poate că a trimis-o pe Nina George să mi-o aducă. Mica librărie de pe Sena a fost cartea de care am avut nevoie zilele trecute.
Finalul a fost unul emoționant, presărat cu elemente neprevăzute. Și mi-a transmis exact starea de bine pe care o așteptam încă de când am deschis cartea.
Descriere:
Monsieur Perdu se consideră un farmacist literar. Din librăria sa aflată pe un vas care plutește pe Sena, el prescrie romane ca medicamente contra greutăților vieții. Folosindu-și intuiția pentru a recomanda exact cartea de care cititorul are nevoie, Perdu repară inimile și sufletele sfărâmate. Dar singura persoană pe care nu o poate vindeca prin literatură este el însuși, căci librarul suferă încă după marea lui iubire care a dispărut lăsându-i doar o scrisoare, pe care el nu a deschis-o niciodată.
După ce este în sfârșit tentat să citească scrisoarea, Perdu ridică ancora și pleacă într-o misiune în Provence, sperând să se împace cu pierderea suferită și să descopere sfârșitul poveștii. Însoțit de un autor de bestselleruri, care suferă de blocaj literar, și de un bucătar italian nefericit în dragoste, Perdu călătorește pe râurile Franței, împărțindu-și înțelepciunea și cărțile cu cei întâlniți în cale și arătând că literatura poate obloji sufletele oamenilor, prin călătorii vindecătoare.
Roman plin de căldură și aventură, Mica librărie de pe Sena este o scrisoare de dragoste către cărți, destinată oricui crede în puterea poveștilor de a modela viața oamenilor.
Fragment
Cum naiba de m-am lăsat convins?
Cele două generălese din casa de la numărul 27 – Madame Bernard,
proprietara, și Madame Rosalette, portăreasa –, îl prinseseră ca într-o
menghină pe Monsieur Perdu între locuințele lor, așezate față în față, la
parter.
– Le P. ăla și-a tratat foarte rău soția.
– Îngrozitor. Ca molia care se așază pe un văl de mireasă.
– Nici nu poți să-i condamni pe unii, când te uiți la soțiile lor. Mașini de
făcut cuburi de gheață înțolite în Chanel. Dar bărbații? Niște monștri cu
toții.
– Doamnele mele, nu știu ce...
– A, nu e vorba despre dumneavoastră, Monsieur Perdu! Dumneavoastră
sunteți precum cașmirul printre stofele din care sunt croiți ceilalți bărbați.
– În orice caz, vom primi o chiriașă nouă. La etajul patru, la
dumneavoastră adică.
– Dar doamna nu mai are nimic în afară de iluzii destrămate. Are nevoie
de orice i se poate oferi.
– Și aici interveniți dumneavoastră, Monsieur. Dați-i ce puteți. Orice
donație este binevenită.
– Bineînțeles. Aș putea, probabil, o carte bună...
– Ei bine, ne gândeam mai degrabă la ceva mai practic. La o masă, de
exemplu. Doamna nu are...
– Nimic, da, am înțeles.
Librarul nu știa însă ce-ar putea
mai practic decât o carte. Dar promise
să-i doneze noii chiriașe o masă. Chiar mai avea una.
Monsieur Perdu își băgă cravata între nasturii de sus ai cămășii albe,
călcate energic, și își su
ecă cu grijă mânecile. Spre interior, pliu peste pliu,
până la cot. Fixa cu privirea peretele din hol, plin cu cărți. În spatele
bibliotecii se a
a o cameră pe care nu o mai deschisese de douăzeci și unu de
ani.
Douăzeci și unu de ani, și de veri, și de dimineți de întâi ianuarie.
Dar în camera aceea se găsea masa.
A respirat, a pipăit orbește cărțile din bibliotecă și a apucat „1984“ de
Orwell. Nu s-a dezmembrat. Nici nu l-a mușcat de mână, ca o pisică rănită.
A scos următorul roman, apoi încă două, și-a băgat ambele mâini pe ra
și
a apucat rânduri întregi de cărți pe care le-a așezat în grămezi pe lângă el.
Din teancuri au ieșit copaci. Turnuri. Munți vrăjiți. A privit ultima carte pe
care o avea în mână: „Când orologiul a bătut de 13 ori“. O poveste despre o
călătorie în timp.
Dacă ar
crezut în semne, acesta ar
fost cu siguranță un semn.
A lovit cu pumnii sub ra
uri, ca să le scoată din locurile unde erau prinse.
Apoi s-a dat un pas în spate.
Așa. Acum a început să se ivească, din spatele zidului din cuvinte. Ușa
către camera în care...
Aș putea să cumpăr pur și simplu o masă.
Monsieur Perdu și-a trecut mâna peste gură. Da. Să șteargă cărțile de praf,
să le așeze din nou la locul lor, să uite de ușă. Să cumpere o masă, să facă
totul mai departe așa, simplu, ca în ultimele două decenii. În douăzeci de ani
ar împlini șaptezeci și de atunci înainte s-ar descurca cu restul, poate ar muri
totuși, mai devreme.
Lașul.
Și-a încleștat pe clanță pumnul care îi tremura.
Încet, bărbatul cel înalt a deschis ușa. A împins-o ușor spre interior, și-a
îngustat ochii și...
Doar lumina lunii și aerul uscat. A inspirat, a cercetat, dar n-a găsit nimic.
Mirosul lui *** dispăruse.
Monsieur Perdu devenise, în douăzeci și una de veri, expert în a o ocoli pe
*** în gânduri, așa cum era priceput în a ocoli canalele din carosabil cu
capacele desfăcute.
În gând, o numea mai ales *** . Ca pe o pauză în curgerea gândurilor lui,
ca pe spațiul alb din imaginile trecutului, ca pe întunericul din mijlocul
sentimentelor. Se pricepea să iscodească goluri de tot felul.
Monsieur Perdu se uită în jur. Cât de liniștită părea să
e camera! Și palidă,
în ciuda tapetului albastru de nuanța lavandei. Anii din spatele ușii zăvorâte
