…eu, Hendrikus Gerardus Groen, sunt întotdeauna corect, atent, amabil, politicos și serviabil. Nu pentru că sunt în toate felurile astea, ci pentru că nu îndrăznesc să fiu altfel. Rareori spun ce vreau să spun. Aleg întotdeauna calea sigură. Specialitatea mea: știu să împac și capra, și varza.Hendrik este un bărbat de 83 de ani și 1/4, cazat într-un azil de bătrâni. Soția sa este internată la un spital de boli mintale, o mai vizitează din când în când, dar încearcă să își petreacă zilele într-un mod plăcut alături de cei pe care îi consideră prieteni, în special alături de Evert și Eefje.

Vorbesc ca un bătrân ursuz, însă și ăsta e cumva rostul jurnalului de față: să mă pot plânge și eu din când în când fără a deranja pe cineva.

    Mergând pe ideea că îți păstrezi pofta de viață când ai perspective plăcute, se alătură altor șapte locatari și înființează împreună asociația Badanumo (Bătrân, dar nu mort). Cei opt au parte de excursii și ieșiri pentru activități potrivite și adaptate vârstei lor și sunt invidiați de ceilalți.

Înființarea asociației noastre „Bătrân, dar nu mort” a făcut să se reaprindă flacăra bucuriei de a trăi. Se pare că a fost ultima zvâcnire de fericire.

     Între vizitele la medic, întâlnirile cu grupul și plimbările cu scuterul, Hendrik dezvoltă o relație frumoasă și emoționantă cu Eefje, pe care o admiră mult și pe care și-ar fi dorit să o cunoască mai devreme. Accidentul vascular suferit o țintuiește pe Eefje la pat, fără șanse de recuperare. Hendrik îi este însă alături zilnic, încercând să mențină o atmosferă plăcută în jurul ei, punându-i muzică și citindu-i cărți până in ultimul moment, deși erau șanse puține ca aceasta să mai audă.

Odată cu trecerea anilor, lumea oamenilor în vârstă devine tot mai mică. Din ce în ce mai rar ies din casă. Le mor prieteni și cunoscuți. Nu mai muncesc de zeci de ani. Nu mai au nimic și pe nimeni de care să aibă grijă.

     Ajuns la această vârstă și văzând o mulțime de oameni care își încheie socotelile cu viața (voit sau nu) – căci, nu-i așa, înmormântările sunt evenimente firești și destul de dese printre locatarii unui azil – Hendrik termină anul pierzând-o pe cea care îi era dragă.

Ar fi putut fi un an bun și, în parte, a și fost. Însă ce se întâmplă la sfârșit influențează cel mai mult părerea finală.

     Este o carte emoționantă, care relatează în amănunt întâmplările zilnice din viața unei persoane vârstnice (jurnalul prezintă o perioadă de douăsprezece luni), încă destul de activă și cu o listă destul de lungă de boli, dar și cu dorința permanentă de a elimina câteva din regulile inutile ale administrației, menite să le limiteze perspectivele.
      Am ales să o citesc pentru că îmi petrec o parte din timp printre bătrâni, majoritatea cazați pe termen lung, mai bolnavi ori mai energici. Mi-am dorit cumva să văd viața și prin ochii lor, să le înțeleg ideile și să ajung să îi cunosc mai bine. Nu seamănă unul cu altul, dar până la urmă au ceva în comun: experiența unei vieți trăite.