Omul care voia să fie fericit de Laurent Gounelle carte .PDF

Omul care voia să fie fericit de Laurent Gounelle   carte .PDF
Vizualizări:014-12-2020Post by User

Descarcă online gratis top cele mai vîndute cărți online gratis ,,Omul care voia să fie fericit de Laurent Gounelle   carte .PDF,,

Nu vroiam să părăsesc Bali fără să-l fi cunoscut. Nu ştiu de ce. Nu eram bolnav, ba chiar am avut dintotdeauna o sănătate de fier. M-am interesat de onorariu căci, fiind la sfârşitul sejurului, portmoneul meu era aproape gol. Nici nu îndrăzneam să-mi verific contul din bancă. Oamenii care-l cunoşteau îmi răspunseră: „Dai cât vrei, pui într-o cutiuţă aflată pe o etajeră.” Bun, asta m-a mai liniştit deşi mă cam deranja ideea să las un ban de un leu cuiva care, spune-se, l-a vindecat pe Prim-ministrul Japoniei. A fost greu să-i găsesc locuinţa într-un sătuc la câţiva kilometri de Ubud, în centrul insulei. Nu ştiu de ce, în ţara asta, practic nu există indicatoare; aşa că o hartă e la fel de inutilă ca şi un mobil într-o zonă fără semnal. Rămânea, bineînţeles, soluţia cea mai firească: să-i întrebi pe trecători. Mi se pare uneori că majoritatea bărbaţilor au impresia că şi-ar pierde virilitatea dacă ar trebui să se înjosească să întrebe. Preferă să se baricadeze într-o tăcere sugerând: „ Ştiu!”, prefăcându-se că se orientează până când se rătăcesc cu desăvârşire şi soţia le spune: „Ţi-am zis c-ar fi trebuit să întrebăm!” Necazul e că, la Bali, oamenii-s aşa de drăguţi încât spun întotdeauna „Da”. Dacă-i spuneţi unei fete „Ce drăguţă eşti!” vă va privi zâmbind larg şi va răspunde „Da.” Iar când întrebaţi de o adresă, sunt atât de doritori să vă ajute încât le e imposibil să spună: „Nu ştiu”, aşa că vă indică o adresă la întâmplare. Căutasem cam mult şi eram cam nervos când am ajuns la intrarea în grădină. Nu ştiu de ce dar îmi închipuisem o casă luxoasă, cum vezi uneori la Bali, cu bazine acoperite cu flori de lotus, la umbra binevoitoare a copacilor cu flori albe ce emanau un parfum atât de îmbătător, de era aproape impudic. În loc de aşa ceva, erau un fel de căsuţe fără ziduri care comunicau între ele, de o mare simplitate, fără să pară sărăcăcioase. O tânără veni în întâmpinarea mea.
— Bună ziua, ce doriţi? mă întrebă ea într-o engleză vagă. Înălţimea mea, de un metru optzeci şi părul blond făceau evidentă originea mea occidentală.
— Am venit să-l întâlnesc pe domnul... pe maestrul Samtyang.
— Îi voi spune, zise ea şi dispăru. Am rămas un pic descumpănit, în picioare, aşteptând ca Excelenţa Sa să vină să-l primească pe umilul vizitator ce eram. După cinci minute care-mi părură destul de lungi şi în care am ajuns să mă întreb despre utilitatea prezenţei mele aici, am văzut un bărbat de vreo şaptezeci poate optzeci de ani venind spre mine. Primul lucru care-mi trecu prin cap a fost că i-aş fi dat negreşit cincizeci de rupii dacă l-aş fi văzut cerşind pe stradă. Am tendinţa să nu dau decât bătrânilor: îmi spun că dacă au ajuns să cerşească la vârsta lor înseamnă că n-au încotro. Bărbatul care se îndrepta spre mine nu era îmbrăcat în zdrenţe dar hainele sale erau de o sobrietate dezarmantă şi fără vârstă. Mi-e ruşine să recunosc că primul meu reflex a fost să mă gândesc că am greşit persoana. Nu putea fi vorba de un vindecător a cărui reputaţie se întindea peste mare. Or atunci darul său mergea mână- n mână cu lipsa de discernământ şi accepta ca Primul ministru al Japoniei să-l plătească cu alune! Putea fi şi un geniu în marketing, vânând o clientelă credulă, avidă de clişee precum cel al vindecătorului ascet, detaşat de lucrurile materiale dar care acceptă, la sfârşitul şedinţei, o retribuţie generoasă. Mă salută şi mă întâmpină simplu, exprimându-se cu multă blândeţe într-o engleză foarte bună. Lumina din privire contrasta cu ridurile de pe pielea lui tăbăcită. M-a invitat să-l urmez în primul campan: o „căsuţă” cu un acoperiş susţinut de patru coloane mici. O etajeră, un cufăr şi, pe jos, o rogojină. Cufărul, deschis, era plin cu documente, cu planşe reprezentând interiorul corpului omenesc care, într-o altă împrejurare, m-ar fi făcut să fac pe mine de râs într-atât erau de departe de cunoştinţele actuale în medicină.

     De la autorul bestsellerului Ziua în care am învăţat să trăiesc“Captivant şi revelator!” - Europe 1
Aproape de finalul vacanţei sale în Bali, Julian, profesor de şcoală generală, hotărăşte să viziteze un vindecător în vârstă pe nume Samtyang. Deşi nu suferă de nicio boală, Julian vrea neapărat să-l întâlnească pe înțelept, fie şi numai pentru că se bucură de o faimă internaţională. Diagnosticul lui Samtyang e de o simplitate dezarmantă: Julian este
sănătos, dar… nefericit.
Posesor al unei înţelepciuni ce pare infinită, bătrânul lasă impresia că-l cunoaşte pe Julian mai bine decât se cunoaşte el însuşi. Iar lumina pe care o aruncă asupra vieţii lui îl determină pe profesorul cel nefericit să se angajeze în cea mai captivantă aventură: călătoria descoperirii de sine.
În timpul întâlnirilor cu Samtyang, pline de discuţii şi provocări ingenioase, Julian descoperă fricile şi credinţele false care îl fac să sufere. Cu ajutorul bătrânului maestru, tânărul ucenic dornic de iluminare descoperă cheia unei vieţi împlinite şi fericite.


“Omul care voia să fie fericit ne arată cât de uşor poate devein realitate un lucru în care credem. O carte modernă şi accesibilă.” - Psychologies Magazine
     “Viaţa cotidiană ne este marcată de tot felul de crize şi avem cu toţii nevoie de ceva care să ne ridice moralul. Aşa se explică succesul extraordinar al acestui roman scris de Laurent Gounelle, specialist în coaching personal.” – Elle
  “Una dintre lecţiile esenţiale oferite de Omul care voia să fie fericit este că trebuie să înveţi să iei decizii.” - France Inter

Top cele mai citite cărți categoria: Bestseller!



Omul care voia să fie fericit de Laurent Gounelle carte .PDF

Recomandat pentru o lectură plăcută:

Recenzii și comentarii!
Comentează