Leigh Bardugo- Regatul luminilor vol. 3 .PDF

Leigh Bardugo- Regatul luminilor vol. 3 .PDF
Vizualizări:005-03-2021Post by User
 Descarcă online gratis cele mai căutate cărți ale anului,, Leigh Bardugo- Regatul luminilor vol. 3 .PDF,,
 
  Numele monstrului era Izumrud, viermele cel mare, şi unii spuneau că el spase tunelurile care brăzdau Ravka. Cu o poftă de nedomolit, mâncase noroi şi pietriş, afundându-se tot mai adânc în pământ, căutând ceva care să-i potolească foamea, dar, în cele din urmă, ajunsese prea departe şi se pierduse în beznă. Nu era decât o poveste, dar oamenii din Catedrala Albă aveau grijă să nu se îndepărteze prea mult de galeriile din jurul cavernelor principale. În labirintul de tuneluri întunecate răsunau sunete ciudate, gemete şi mormăieli inexplicabile. Tăcerea umedă şi rece era întreruptă de şuierături care puteau să nu fie nimic sau puteau fi pricinuite de şerpuielile unui trup lung, care se furişa într-o galerie alăturată, în căutare de pradă. În astfel de momente, era uşor să crezi că Izumrud încă trăia ascuns pe undeva, aşteptând să fie trezit de chemarea eroilor, visând la gustarea delicioasă pe care ar fi înfulecat-o dacă un copil ghinionist i-ar fi picat în gură. Un astfel de monstru nu moare, ci se odihneşte. În primele zile, când încă îi era permis să se apropie de fată, băiatul îi spusese această poveste şi multe altele aflate de la cei adunaţi în Catedrala Albă. Se aşeza lângă ea şi o ajuta să mănânce, ascultându-i şuierul chinuit al plămânilor. I-a spus povestea râului pe care un Iscă-Valuri îl îmblânzise şi îl învăţase să se strecoare printre straturile de rocă, pentru a găsi o monedă magică. I-a povestit în şoaptă şi despre bietul Pelyekin, care fusese blestemat să sape o mie de ani cu târnăcopul său magic, lăsând în urma lui caverne şi galerii nesfârşite; era un om singuratic, care nu voia decât să-şi treacă timpul cumva şi care strânsese o grămadă de aur şi nestemate pe care nu le-a cheltuit niciodată. Apoi, într-o dimineaţă, vrând să ajungă la odaia fetei, băiatul a găsit drumul blocat de oameni înarmaţi. Şi, pentru că n-a vrut să plece, a fost târât de acolo în lanţuri. Preotul i-a spus că supunerea avea să-l păstreze în viaţă, iar credinţa urma să-i aducă pacea. Încuiată în celula ei, având drept tovarăşi doar prelingerea picurată a apei din tavan şi ticăitul timid al propriei inimi, copila ştia că poveştile cu Izumrud erau adevărate. Fata fusese înghiţită cu totul şi devorată, iar în pântecele de alabastru al Catedralei Albe nu mai rămăsese decât sfânta. În fiecare dimineaţă, când se trezea, sfânta îşi auzea numele cântat de mulţimi, iar armata ei creştea de la o zi la alta, rândurile fiindu-i îngroşate de oameni flămânzi şi fără speranţă, de soldaţi răniţi şi de copii care abia puteau ţine puşca în mână. Preotul le spunea credincioşilor că, într-o bună zi, fata avea să le fie regină, iar ei îl credeau. Dar se minunau când vedeau anturajul zdrenţăros şi ciudat al acesteia: Furtunoasa cu limbă ascuţită şi păr ca pana corbului, Ruinata cu cicatrici hidoase, mereu acoperită cu un şal de rugăciune negru, Savantul palid care se ţinea deoparte, cu vraful lui de cărţi şi instrumente ciudate. Acestea erau jalnicele rămăşiţe ale Armatei a Doua – o companie nedemnă de o sfântă. Puţini ştiau că fata era distrusă. Puterea, divină sau nu, ce-i fusese dată dispăruse – sau, cel puţin, fata nu mai putea ajunge la ea. Adepţii sfintei erau ţinuţi la distanţă, nu cumva să observe că ochii ei erau ca două adâncituri întunecate, că respiraţia i se transformase într-o gâfâială speriată şi că mergea şovăielnic, cu paşi mici, căci oasele îi deveniseră foarte fragile. Şi tocmai în această copilă firavă îşi puneau ei toate speranţele. La suprafaţă domnea un nou rege, cu armata lui de umbre, şi cerea să-i fie predată Invocatoarea Soarelui. Se folosea când de ameninţări, când de recompense, dar singurul răspuns pe care îl primea erau provocările unui tâlhar poreclit Prinţul Aerului. Acesta ataca de-a lungul graniţei de nord, bombardând liniile de aprovizionare, obligându-l pe Regele Umbrelor să transporte mărfuri şi să călătorească prin Falie, unde nu se putea bizui decât pe noroc şi pe Inferni pentru a ţine volerele la distanţă. Unii spuneau că provocatorul era un anume prinț Lantsov. Alţii, că era un rebel fjerdan, care nu voia să lupte alături de vrăjitor. Dar toată lumea era de acord că avea propriile lui puteri. Sfânta zgâlţâia gratiile cuştii ei subterane. Acesta era războiul ei şi voia să fie liberă, să poată lupta. Preotul refuza. Dar preotul uitase că, înainte să devină Grisha şi sfântă, fata fusese o stafie la Keramzin. Pe atunci, ea şi băiatul păzeau secrete aşa cum îşi păzea Pelyekin comorile. Ştiau cum să fie hoţi şi fantome, cum să-şi ascundă puterea şi adevăratele intenţii. La fel ca profesorii de la moşia ducelui, preotul credea că o cunoaşte pe fată şi că ştia de ce era în stare. Se înşela. Nu auzea limba secretă folosită de ea şi de băiat şi nici nu-i înţelegea dârzenia. Nu a recunoscut momentul în care fata a încetat să-şi mai ducă slăbiciunea ca pe o povară şi a început s-o poarte ca pe o mască.
Top cele mai citite cărți categoria: Bestseller!

Прочитать

Leigh Bardugo- Regatul luminilor vol. 3 .PDF

Recomandat pentru o lectură plăcută:

Recenzii și comentarii!
Comentează
Introduceți codul de pe imagine:*
reload, if the code cannot be seen