Descarcă top cele mai vîndute cărţi online gratis, Elogiu mamei vitrege de Mario Varga Llosa carte .PDF

 Fiecare îşi trăieşte liber erotismul în forme multiple şi tot mai inventive, într-o casă unde totul este afrodisiac, până şi aerul pe care îl respiră. Cititorul singur va decide dacă amoraşul, pajul cu chip de înger, Fonchito, e de fapt diavolul deghizat, aşa cum crede menajera Justiniana, o fată simplă şi nevinovată. Are la îndemână un capitol despre o anume bunavestire, poate cel mai plin de semnificaţii din tot romanul şi care reprezintă una dintre cheile care descuie lacătul întregii poveşti. Elogiu mamei vitrege rămâne, probabil, cel mai rafinat roman erotic contemporan. Şi, în acelaşi timp, o usturătoare lecţie de viaţă, dincolo de binele şi răul moraliştilor.

FRAGMENT:

Astfel, ascuns de mine de către Justiniana în frunzişul pă­durii, micul păstor m‑a văzut dormind şi trezindu‑mă, arun­când suliţa sau săgeata, îmbrăcându‑mă şi dezbrăcându‑mă. M‑a văzut ghemuindu‑mă pe două pietre şi slobozindu‑mi urina aurie într‑un izvor transparent din care, ceva mai jos, el se va grăbi să bea. M‑a văzut decapitând gânsaci şi evisce­rând porumbei pentru a le oferi sângele zeilor şi a afla din măruntaiele lor misterele viitorului. M‑a văzut mângâin­du‑mă şi satisfăcându‑mă singură sau mângâindu‑mi şi sa­tis­făcându‑mi favorita, şi ne‑a văzut pe Justiniana şi pe mine, cufundate în pârâu, bând apa cristalină a cascadei fiecare din gura celeilalte, gustându‑ne salivele, sucurile şi sudoarea. Nu există exerciţiu ori funcţie, dezlănţuire ori ritual al trupului sau al sufletului pe care să nu le fi jucat pentru el, proprietar privilegiat al intimităţii noastre din ascunzătorile lui itine­ran­te. El e bufonul nostru; dar e şi stăpânul nostru. Ne slu­jeş­te şi îl slujim. Fără să ne fi atins sau să fi schimbat vreo vor­bă, ne‑am desfătat reciproc de nenumărate ori şi n‑ar fi incorect să spunem că, în ciuda prăpastiei de netrecut pe care o deschid între mine şi el firile şi vârstele noastre diferite, suntem mai uniţi decât cea mai pătimaşă pereche de amanţi.

Acum, chiar în clipa asta, Justiniana şi cu mine vom juca pentru el, iar Foncin, pur şi simplu eternizat acolo, ascuns, între peretele de piatră şi pădure, va juca şi el pentru noi.

Pe scurt, această veşnică nemişcare se va însufleţi şi va deveni timp, istorie. Copoii vor lătra, crângul va trilui, apa râului va curge cântând prin pietriş iar stuful şi trestia vor călători până‑n Orient, împinse de aceeaşi adiere jucăuşă ce va purta râsetele vesele ale favoritei mele. Ea se va mişca, se va apleca şi guriţa ei cu buze de un roşu aprins îmi va săruta piciorul şi îmi va suge fiecare deget aşa cum se suge lămâia în după‑amiezile fierbinţi de vară. Curând vom fi contopite, zbenguindu‑ne prin mătasea şuierătoare a cuverturii azurii, cufundate în beţia din care izvorăşte viaţa. În jurul nostru, copoii vor vâna aruncând spre noi aburi ieşiţi din gâtlejurile lor neliniştite şi poate ne vor linge, excitaţi. Pădurea ne va auzi suspinând, vlăguindu‑ne şi, deodată, ţipând rănite de moarte. O clipă mai târziu ne va asculta râzând şi chicotind. Şi ne va vedea căzând într‑un somn liniştit, încă înlănţuite.