Descarcă top cele mai bune şi vîndute cărţi online gratis Scrisori către fiul meu de Gabriel Liiceanu carte .PDF

Nu ştiu dacă Scrisori către fiul meu este o colecţie de scrisori ori o combinaţie eclectică de texte aparţinând mai multor genuri. Citind-o, am avut impresia că am în faţa ochilor când pasaje din America ogarului cenuşiu de Romulus Rusan, când frânturi din De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu, ori străfulgerări din Elogiu mamei vitrege a lui Mario Vargas Llosa, la cel din urmă autorul făcând referire în mod explicit în capitolul intitulat Marile plăceri mici – Un strop de hedonism. De fapt acesta a fost „motorul” care a propulsat cartea în atenţia publicului român, prin comentariile sulfuroase ale ziaristului Cristian Tudor Popescu în emisiunea Cap şi pajură difuzată de postul Realitatea TV.

Prin Scrisori către fiul meu, autorul intenţionează să se dezvăluie publicului dezbrăcat de hainele filosofului şi ale scriitorului, în goliciunea omului simplu Gabriel Liiceanu. Îşi expune temerile şi fricile pe care le are înaintea unei operaţii pe cord, îşi face cunoscute impresiile de turist în America, aduce în flashback-uri momente din copilărie, adolescenţă şi de la începutul maturităţii şi chiar încearcă un reality show în controversatul capitol menţionat mai sus. Singura constantă este „parfumul fenomenologic” care pluteşte deasupra întregii lucrări. La un moment dat aveam impresia că asist la un curs de „fenomenologia pe înţelesul tuturor”. De fapt, la ce te-ai fi aşteptat de la cel care a adus în România, în limba română, Fiinţă şi timp a lui Heidegger? Totuşi, tuşa filozofică nu cred că ar îndepărta cititorul de text, dimpotrivă. De asemenea, este interesantă viziunea sa asupra arhetipului iubirii reprezentat de Romeo şi Julieta, transformat, pe alocuri, într-un manual de „Cum să-ţi ratezi căsnicia”. Din acest capitol am extras şi fragmentul de mai jos.

Cu toate că volumul a apărut în două ediţii (prima în 2008, următoarea în 2017) autorul nu s-a dezis de niciunul dintre textele sale, ediţia a doua fiind aidoma celei dintâi.

FRAGMENT:

Tot ce‑ţi spun acum nu face decât să dezvolte, în cuvinte oarecum pompoase, vorba ta de acum câţiva ani, atunci când ai început să urci Golgota primei tale despărţiri: „Nu mai pot nici cu ea, nici fără ea.” Acest „nici cu, nici fără” este experi­mentat în piesa lui Shakespeare prin moarte. Te‑ai gândit vreodată că există un gest care face, cred, parte din recuzita oricărui cuplu la începuturile lui? Mângâindu‑se, cei doi îşi suprapun palmele. Fără să ştie, ei fac, procedând astfel, un pact de armonie, de întâlnire a aforismelor care sunt şi, ast­fel, unul de abolire a oricărui contratimp viitor. Surparea, pas cu pas, a acestui pact iniţial este istoria neglorioasă a celor mai multe cupluri.

De unde vine această încălcare a pactului? Din ne‑coin­cidenţe, din faptul că fiecare dintre noi este – aşa cum se află instalat pe teritoriul posesivităţii sale, al propriilor sale por­niri, pofte, nevoi, deprinderi sau neputinţe – generator de con­tra timpuri. Nici unul nu‑i mai acceptă celuilalt, odată intrat în logica cuplului, dreptul la singurătate. Orice revendicare a întoarcerii la sine, fie şi pentru o clipă, va fi resimţită ca afront. Iar când începem să‑l experimentăm pe „împreună” nu înseamnă câtuşi de puţin că unisonul a fost obţinut, că am reuşit să vrem să facem, în acelaşi timp, acelaşi lucru. Nimeni nu poate simţi clipă de clipă ceea ce vrea celălalt ca el să sim­tă. Mereu va fi nevoie de unul care să cedeze, care să aibă în­ţelepciunea sau generozitatea de a se plia pe „seria tempora­lă” a celuilalt. Iar în secret, numărul acestor plieri este conta­bilizat şi, până la urmă, lista va fi scoasă la iveală. Logica re­proşului şi a revanşei câştigă teren în faţa iubirii care a obo­sit. Două aforisme stau acum, ireductibile, faţă în faţă. Epi­sodul palmelor care se suprapun a devenit de mult o amin­tire. Celor doi le este acum ruşine că s‑au grăbit să facă un pact care a fost atât de repede călcat în picioare. Fiecare va crede – şi‑o va afirma în gura mare – că celălalt nu a fost la înălţimea pactului iniţial. Dreptatea proprie, revendicată pâ­nă‑n pânzele albe, va face vizibilă ireductibilitatea contra­tim­pului funciar.

Şi până unde se poate ajunge în această degradare a cu­plu­lui! Mizeria unui cuplu începe de fapt odată cu prima cear­­tă. Terfelirea sistematică a imaginii de sine cu ajutorul ce­lui­lalt devine apoi o chestiune de timp. Reuşita unei căs­ni­cii se măsoară în fapt prin scurtimea duratei de care cei doi par­te­neri au nevoie, după fiecare scandal, pentru redresarea ima­gi­nii de sine. Căci de vreme ce de ambele părţi se aruncă „cu­vin­te grele” – şi din ce în ce mai grele – nimeni nu scapă ne­ter­fe­lit. Problema constă în abilitatea partenerilor de a‑şi re­­com­pu­ne rapid chipul în vederea ieşirii în lume. Un cuplu e ter­mi­nat când nu‑şi poate evacua urmele turpitudinii lui şi când ceilalţi ajung să vadă pe feţele celor doi, intacte, exer­ci­ţi­ile de înjosire la care s‑au dedat între patru pereţi. Un cu­plu cu adevărat versat este cel care trece fără pauză de la su­dal­ma privată la mica ciripeală socială, punctată cu privirile ga­le­şe şi diminutivele alintătoare (pisicu’, motănel, dragule, iu­bi­ta etc.) din care se compune în mod curent minciuna publică.

Subestimăm de obicei puterea de oglindă a cuvintelor ca­re ne sunt azvârlite în faţă, capacitatea lor de a ne poci per­so­nalitatea, de a săpa în noi o galerie infinită de personaje hâde, cu care, în momentele noastre de luciditate sau de slă­bi­ciune, suntem dispuşi să ne identificăm. Şi, din punctul aces­ta de vedere, partenerul de cuplu este oglinda care ne stă la dispoziţie în fiecare zi. Un coleg de facultate îmi măr­turisea că de câte ori pleacă la curs, înainte de a ieşi din casă, nevastă‑sa strigă în urma lui: „Imbecilule!” Din cauza asta, prima oră, în care nu reuşea să scape complet de imbecilul cu care plecase de acasă, îi ieşea întotdeauna mai prost.