Pascal Bruckner – Iubito, eu ma micsorez! – PDF📚
- Autor:
- Categoria:
- Nr. de pagini:123
- Limba:Română
«Iubito, eu ma micsorez!... se inscrie intr-o traditie literara si picturala care m-a pasionat intotdeauna, aceea referitoare la transformarea corpului, dilatarea, marirea, diminuarea lui, traditie care merge de la Rabelais la Marcel Ayme, trecand prin Swift, Voltaire, Balzac, Lewis Carroll, F. S. Fitzgerald, Richard Matheson si multi altii. Intr-o epoca in care omenirea, dupa cate ne anunta savantii, nu inceteaza sa creasca in inaltime, romanul meu reia, dintr-un unghi nou tema micsorarii (...)»
Pascal Bruckner Solange: bogata, frumoasa, roscata, 1, 85 m. O minune de femeie! Leon: simpatic, orfelin, 1, 66. Dragostea lor este nebuna, oarba, totala, rodnica: primul dintre cei patru copii ai lor nu intarzie sa apara la noua luni de la casatorie. Dar, vai! Cu fiecare progenitura, Leon mai scade cateva zeci de centimetri, devine – spre disperarea lui – din ce in ce mai mic in ochii celor pe care ii iubeste...
«Pascal Bruckner a scris un roman de suspans comic si usturator, care i-a reusit. Se poate citi ca o pilda filosofica ce stigmatizeaza una dintre cele mai insuportabile tendinte ale epocii noastre, cultul copilului-rege.» Livre Hebdo «Pascal Bruckner gusta din plin savoarea trecerii de la alegorie la farsa, adoptand tonul unei epopei rabelasiene. Nu te poti abtine sa nu razi enorm la aceasta metafora a copilului fagocit, a femeii devorante si a barbatului devorat.»
Elle «O fabula tandra si cruda, despre casatorie si paternitate, plasata in tara lui Liliput. O lectura teribila!» TV5 Monde «...denunta la modul feroce cultura copilului-tiran, marcand totodata decesul suprematiei masculine.» L’Express «O reusita de clasa! Gasiti aici Cele 120 de zile ale Sodomei pentru cititori de la 7 la 77 de ani.»
Fragment :
" S-au mutat într-un cartier central al Parisului, nu departe
de Bastilia, într-un apartament cu terasă de la al şaselea
etaj, care dădea spre o piaţetă şi îi lăsa să se bucure de o
perspectivă amplă. Avansul l-au plătit părinţii lui Solange,
comercianţi pricepuţi, care făcuseră ceva avere.
Cei doi,
care abia de împliniseră treizeci de ani, au făcut
împrumuturi la câteva bănci, cu dobânzi convenabile.
Solange, copil unic, urmase medicina, ajungând, la
douăzeci şi nouă de ani, chirurg-stomatolog specializat în
traumatisme ale mandibulei.
În aşteptarea deschiderii
propriului cabinet, lucra în cel al unui confrate, iar talentul
şi abilitatea ei de a trata fără durere treziseră respectul
tuturor pacienţilor. Léon, orfan de la patru ani, trăise din
burse şi ajutoare publice. Pe Solange o cunoscuse la
facultate, unde se specializase în orto-rino-laringologie, în
care, la rându-i, excela. Vecinătatea disciplinelor în care se
specializaseră îi apropia încă şi mai mult.
Cum de se descurcau cu diferenţa de gabarit? Cum se
simţeau, oare? Era un lucru care îi privea doar pe ei. Nu era
acesta un motiv pentru a nu mai alcătui cel mai înfloritor
cuplu cu putinţă. Faptul de a fi alături de o asemenea
walkirie înflăcărată îi aducea lui Léon numeroase dovezi de
atenţie din partea altor femei, cărora însă nu le dădea nicio
atenţie.
Strălucirea lui Solange mătura orice potenţială
rivalitate. Pentru el, care nici că avea ochi pentru altele,
singura dorinţă era să îşi iubească soţia legitimă şi să o
fecundeze de câte ori aceasta voia.
Gândul că avortonul
acela împărţea patul cu o asemenea frumuseţe îi revolta pe
toţi masculii. Numai că persiflările lor îi lăsau indiferenţi pe
cei doi soţi. Statisticile arată că femeile preferă bărbaţii
înalţi şi siguri pe ei. Solange nu făcea parte dintre ele. Pur
şi simplu, doctoraşul ei îi ajungea cu asupra de măsură. Dar
şi el era obligat să se mişte repede. La doi paşi ai ei, el
făcea trei, ceea ce însemna, zilnic, câteva sute de paşi
suplimentari în contul lui. Cum soţia nu încetinea niciodată
ritmul, se obişnuise să fugă după ea uşor gâfâind.
În unele
seri, mai ales când bea ceva, Solange îl lua pe Léon pe
genunchi, îi zicea Leul meu ori Armăsarul meu superb, îl
gâdila în fel şi chip, iar el se abandona ca un puşti, cu
picioarele strânse, răsucindu-se, ruşinat parcă. Poate şi
fiindcă îşi pierduse atât de devreme părinţii, Léon visa o
familie numeroasă şi îndrăgea copiii mai mult decât orice.
Erau pasiunea lui, raţiunea lui de a fi. Scâncetele unui nou-
născut, privirea caldă a unui năpârstoc îi alungau toate
umilinţele la care îl supusese existenţa.
Atât de mare i-a fost hărnicia maritală, încât, exact la
nouă luni după căsătorie, Solange a adus pe lume un
băieţel, Baptiste, un puştan zdravăn de patru kilograme şi
jumătate, cu obrajii rumeni, care ţipa cât îl ţineau plămânii,
de parc-ar fi fost trâmbiţa de la cazarmă. Ei bine, da: cu
maică-sa semăna ca putere şi volum!
De obicei, sarcina îi
transformă pe bărbaţi în fiinţe neajutorate, aruncaţi aşa în
faţa unui mister care îi depăşeşte. În cazul lor, a fost invers.
Léon a trăit alături de soţia sa şi cele mai mici peripeţii ale
naşterii, resimţind o dată cu ea loviturile de picior ale
fetusului, suferind durerile aceloraşi contracţii.
De altfel, din
cauza unui dat special al dilatării, stomacul lui se umflase
tot atât cât pântecele nevestei. Acum părea un burduf ori o
amforă. Timp de o săptămână, Léon nu şi-a scăpat odorul
din ochi. L-au instalat într-o cameră mică, tapetată în roz şi
albastru, într-un leagăn cu baldachin. Deasupra, o barză de
lemn, agăţată de un fir de aur, se legăna uşurel la cea mai
mică adiere.
Perdele groase de creton apărau somnul
sugarului şi îl învăluiau într-o dulce penumbră, la vremea
siestei. Léon se simţea atât de mândru, încât trebuia să
facă eforturi pentru a se abţine să nu oprească trecătorii
spre a le declara: „Sunt tată, vă daţi seama?” Şi-a sunat
toţi prietenii, până şi pe cei mai îndepărtaţi, pentru a-i
anunţa, şi a pus fotografiile micuţului, cu piuneze, pe toţi
pereţii cabinetului. "
Pascal Bruckner Solange: bogata, frumoasa, roscata, 1, 85 m. O minune de femeie! Leon: simpatic, orfelin, 1, 66. Dragostea lor este nebuna, oarba, totala, rodnica: primul dintre cei patru copii ai lor nu intarzie sa apara la noua luni de la casatorie. Dar, vai! Cu fiecare progenitura, Leon mai scade cateva zeci de centimetri, devine – spre disperarea lui – din ce in ce mai mic in ochii celor pe care ii iubeste...
«Pascal Bruckner a scris un roman de suspans comic si usturator, care i-a reusit. Se poate citi ca o pilda filosofica ce stigmatizeaza una dintre cele mai insuportabile tendinte ale epocii noastre, cultul copilului-rege.» Livre Hebdo «Pascal Bruckner gusta din plin savoarea trecerii de la alegorie la farsa, adoptand tonul unei epopei rabelasiene. Nu te poti abtine sa nu razi enorm la aceasta metafora a copilului fagocit, a femeii devorante si a barbatului devorat.»
Elle «O fabula tandra si cruda, despre casatorie si paternitate, plasata in tara lui Liliput. O lectura teribila!» TV5 Monde «...denunta la modul feroce cultura copilului-tiran, marcand totodata decesul suprematiei masculine.» L’Express «O reusita de clasa! Gasiti aici Cele 120 de zile ale Sodomei pentru cititori de la 7 la 77 de ani.»
– Le Figaro Litteraire
Fragment :
" S-au mutat într-un cartier central al Parisului, nu departe
de Bastilia, într-un apartament cu terasă de la al şaselea
etaj, care dădea spre o piaţetă şi îi lăsa să se bucure de o
perspectivă amplă. Avansul l-au plătit părinţii lui Solange,
comercianţi pricepuţi, care făcuseră ceva avere.
Cei doi,
care abia de împliniseră treizeci de ani, au făcut
împrumuturi la câteva bănci, cu dobânzi convenabile.
Solange, copil unic, urmase medicina, ajungând, la
douăzeci şi nouă de ani, chirurg-stomatolog specializat în
traumatisme ale mandibulei.
În aşteptarea deschiderii
propriului cabinet, lucra în cel al unui confrate, iar talentul
şi abilitatea ei de a trata fără durere treziseră respectul
tuturor pacienţilor. Léon, orfan de la patru ani, trăise din
burse şi ajutoare publice. Pe Solange o cunoscuse la
facultate, unde se specializase în orto-rino-laringologie, în
care, la rându-i, excela. Vecinătatea disciplinelor în care se
specializaseră îi apropia încă şi mai mult.
Cum de se descurcau cu diferenţa de gabarit? Cum se
simţeau, oare? Era un lucru care îi privea doar pe ei. Nu era
acesta un motiv pentru a nu mai alcătui cel mai înfloritor
cuplu cu putinţă. Faptul de a fi alături de o asemenea
walkirie înflăcărată îi aducea lui Léon numeroase dovezi de
atenţie din partea altor femei, cărora însă nu le dădea nicio
atenţie.
Strălucirea lui Solange mătura orice potenţială
rivalitate. Pentru el, care nici că avea ochi pentru altele,
singura dorinţă era să îşi iubească soţia legitimă şi să o
fecundeze de câte ori aceasta voia.
Gândul că avortonul
acela împărţea patul cu o asemenea frumuseţe îi revolta pe
toţi masculii. Numai că persiflările lor îi lăsau indiferenţi pe
cei doi soţi. Statisticile arată că femeile preferă bărbaţii
înalţi şi siguri pe ei. Solange nu făcea parte dintre ele. Pur
şi simplu, doctoraşul ei îi ajungea cu asupra de măsură. Dar
şi el era obligat să se mişte repede. La doi paşi ai ei, el
făcea trei, ceea ce însemna, zilnic, câteva sute de paşi
suplimentari în contul lui. Cum soţia nu încetinea niciodată
ritmul, se obişnuise să fugă după ea uşor gâfâind.
În unele
seri, mai ales când bea ceva, Solange îl lua pe Léon pe
genunchi, îi zicea Leul meu ori Armăsarul meu superb, îl
gâdila în fel şi chip, iar el se abandona ca un puşti, cu
picioarele strânse, răsucindu-se, ruşinat parcă. Poate şi
fiindcă îşi pierduse atât de devreme părinţii, Léon visa o
familie numeroasă şi îndrăgea copiii mai mult decât orice.
Erau pasiunea lui, raţiunea lui de a fi. Scâncetele unui nou-
născut, privirea caldă a unui năpârstoc îi alungau toate
umilinţele la care îl supusese existenţa.
Atât de mare i-a fost hărnicia maritală, încât, exact la
nouă luni după căsătorie, Solange a adus pe lume un
băieţel, Baptiste, un puştan zdravăn de patru kilograme şi
jumătate, cu obrajii rumeni, care ţipa cât îl ţineau plămânii,
de parc-ar fi fost trâmbiţa de la cazarmă. Ei bine, da: cu
maică-sa semăna ca putere şi volum!
De obicei, sarcina îi
transformă pe bărbaţi în fiinţe neajutorate, aruncaţi aşa în
faţa unui mister care îi depăşeşte. În cazul lor, a fost invers.
Léon a trăit alături de soţia sa şi cele mai mici peripeţii ale
naşterii, resimţind o dată cu ea loviturile de picior ale
fetusului, suferind durerile aceloraşi contracţii.
De altfel, din
cauza unui dat special al dilatării, stomacul lui se umflase
tot atât cât pântecele nevestei. Acum părea un burduf ori o
amforă. Timp de o săptămână, Léon nu şi-a scăpat odorul
din ochi. L-au instalat într-o cameră mică, tapetată în roz şi
albastru, într-un leagăn cu baldachin. Deasupra, o barză de
lemn, agăţată de un fir de aur, se legăna uşurel la cea mai
mică adiere.
Perdele groase de creton apărau somnul
sugarului şi îl învăluiau într-o dulce penumbră, la vremea
siestei. Léon se simţea atât de mândru, încât trebuia să
facă eforturi pentru a se abţine să nu oprească trecătorii
spre a le declara: „Sunt tată, vă daţi seama?” Şi-a sunat
toţi prietenii, până şi pe cei mai îndepărtaţi, pentru a-i
anunţa, şi a pus fotografiile micuţului, cu piuneze, pe toţi
pereţii cabinetului. "
Pascal Bruckner – Iubito, eu ma micsorez! – PDF
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
Pascal Bruckner – Iubito, eu ma micsorez! – PDF