ELISABETH NOREBÄCK- SPUNE-MI CĂ EȘTI A MEA .PDF

ELISABETH NOREBÄCK-  SPUNE-MI CĂ EȘTI A MEA .PDF
Vizualizări:005-02-2021Post by User
Prolog
    Stau ghemuită pe podea. Am picioarele strânse, brațele în jurul genunchilor. Inspir. Expir. Încă mai simt în urechi bătăile inimii, durerea de stomac s-a transformat în greață și am încetat să mai tremur. Acum mă numesc Stella Widstrand, nu Johansson. Am 39 de ani, nu mai am 19. Și nu mai am atacuri de panică. O lumină cenușie de toamnă inundă încăperea. Aud răpăitul ploii, încă mai plouă cu găleata. Cabinetul meu arată ca de obicei. Ferestrele înalte, pereții verzi ca mușchiul de pădure. Tabloul mare cu peisaj și pardoseala de lemn acoperită de covorul țesut manual. Biroul vechi și uzat, fotoliile așezate lângă peretele cu ușa. Îmi aduc aminte cum mi-am decorat singură cabinetul, cât de atentă am fost cu fiecare detaliu. Nu-mi mai amintesc de ce mi s-a părut atât de important. Mereu mi-am închipuit că eu aveam să fiu cea care o găsește pe ea. Nu că ea avea să mă găsească pe mine. Poate că a făcut-o din curiozitate, vrând să afle cine sunt. Poate că a venit să mă acuze, ca să nu mai uit niciodată. Poate că a venit să se răzbune. Mi-au trebuit mulți ani să-mi refac viața, să ajung unde sunt acum. Însă, deși am lăsat în urmă tot ce s-a întâmplat, nu am uitat. Sunt lucruri pe care nu le poți uita. Stau pe podea. Ghemuită. Cu brațele în jurul genunchilor. Inspir. Expir. Henrik m-a sărutat pe obraz, apoi a plecat la serviciu. Am luat micul dejun cu Milo, l-am dus cu mașina la școală, apoi mi-am continuat drumul spre Kungsholmen. Totul era ca de obicei. Brumă pe șosea, aglomerație pe podul Traneberg, ceață peste apa cenușie a lacului Mälaren, lipsa locurilor de parcare în oraș. Avea programare cu o oră înainte de prânz. A bătut la ușă și i-am deschis. Mi-am dat seama imediat. Ne-am dat mâna și ne-am prezentat. Mi- a spus că o cheamă Isabelle Karlsson. Oare își cunoștea adevăratul nume? I-am luat jacheta, care se udase de la ploaie. Am zis ceva despre vreme și am invitat-o înăuntru. Isabelle a zâmbit și s-a așezat într-unul dintre fotolii. Avea gropițe în obraji. Ca întotdeauna când întâlnesc pentru prima oară un pacient, am rugat-o să-mi spună care erau motivele pentru care venise la psiholog. Isabelle era pregătită, își juca rolul foarte bine. A susținut că, după moartea tatălui ei, avea probleme cu somnul. Avea nevoie de ajutor pentru a face față perioadei de doliu. A spus că se simțea rătăcită și nesigură pe ea, că întâmpina dificultăți în plan social. Totul fusese bine exersat. De ce? Ar fi putut spune cum stăteau de fapt lucrurile, nu era nevoie să ascundă motivul real pentru care venise. Împlinise 22 de ani. De înălțime medie, cu talia subțire și corp în formă de clepsidră. Unghiile îi erau scurte, fără ojă. Nu avea tatuaje sau piercinguri, nici măcar găuri în urechi. Părul brunet, lung și drept, i se revărsa pe spate. Umezit de ploaie, strălucea în contrast cu tenul deschis, și m-am gândit cât de frumoasă era. Mai frumoasă decât mi-aș fi putut închipui. Restul conversației s-a pierdut în ceață. Acum, privind în urmă, îmi este greu să-mi aduc aminte ce am spus. Să fi fost ceva despre dinamica terapiei de grup? Poate ceva despre comunicare sau despre cum modul în care ne privim pe noi înșine își pune amprenta asupra felului în care îi vedem pe ceilalți. Isabelle Karlsson părea să asculte cu atenție. Își dădea în spate șuvițele de păr și zâmbea. Dar era încordată. Mereu în gardă. Mai întâi a apărut senzația de rău, apoi amețeala și apăsarea în piept, care mi-a îngreunat respirația. Am recunoscut simptomele. Mi-am cerut scuze, am ieșit din cameră și am mers la toaletă de pe coridor. Inima îmi bătea galopant, sudoarea rece îmi curgea pe spate, iar zvâcnetul din spatele ochilor trimitea impulsuri până în creștet. Mi se strângea stomacul și m-am așezat în genunchi în fața closetului, încercând să vomit. Nu am reușit. M- am așezat pe jos, rezemată de faianță, și am închis ochii. Încetează să te mai gândești la ce ai făcut. Încetează să te mai gândești la ea. Încetează să mai gândești. Încetează.


„Un thriller psihologic alert și foarte ingenios construit.” - Sunday Times Crime Club
Stella este o psihoterapeută de succes, cu o familie fericită. Dar cînd tînăra Isabelle îi calca pragul cabinetului, Stella capătă convingerea că aceasta este fiica ei, Alice – care s-a înecat în timpul unei vacanțe din urmă cu douazeci de ani. Isabelle chiar este Alice? Stella va risca totul ca să răspundă la această întrebare.

Kerstin o iubeste din tot sufletul pe Isabelle, fiica ei. Însă de cînd i-a murit tatăl, Isabelle se poartă ciudat, iar psihoterapeuta la care merge îi induce gînduri periculoase. Kerstin înțelege că, dacă nu vrea să-și piardă fiica pentru totdeauna, trebuie sa intervină.

Isabelle se simte coplesită de furie și nu înțelege de ce. Apelează la ajutor profesionist, dar in scurta vreme își dă seama că a declanșat o serie de evenimente care o pun în pericol nu doar pe ea, ci și pe toți cei pe care ii iubește… 
Прочитать

ELISABETH NOREBÄCK- SPUNE-MI CĂ EȘTI A MEA .PDF

Recomandat pentru o lectură plăcută:

Recenzii și comentarii!
Comentează
Introduceți codul de pe imagine:*
reload, if the code cannot be seen