Sunt unele relații spre care ne îndreptăm timizi. Cine știe poate nu va fi să fie. Poate vom fi dezamăgiți, poate e doar o atracție de moment. Așa că mai stăm un pic. Și mai primim semne, ni se mai arată motive pentru ca să zicem da. Dar noi tot așteptăm. Și pe finalul răbdării interlocutorului, ne aruncăm înainte și facem acel pas necesar pentru a purcede într-o aventură. Nu, nu vorbim despre o relație de amor astăzi. Ci despre relația mea cu primul volum din seria Prințesa de cenușă.

   Prințesa de cenușă, volum unu al seriei cu același nume, mi-a captat prima oară atenția la ediția Bookfest de acum doi ani. În momentul de față a fost publicat și volumul trei în engleză urmând să se traducă și la noi. Și nu aveți idee cât mă bucur fiindcă nu am citit-o atunci, deoarece finalul volumului unu a fost epic și cred că aș fi fost foarte supărată dacă aș fi aflat că mai trebuie să aștept câțiva ani până să se publice următoarele volume. 

    Povestea din spatele acestui roman de Laura Sebastian o are în centrul său pe Theodosia, moștenitoarea tronului și viitoarea Regină de Foc. Cea care era sortită să domnească peste un tărâm bogat, prosper și fericit. Unde cei mai aleși dintre oameni puteau să își facă ucenicia în mine, unde zeii își plecau ochii asupra lor și le dăruiau puteri aparte. Doar că toate acestea astăzi sunt doar cenușă. Deoarece alt popor a venit, a ucis și a luat tot ce era mai bun din tărâm.

      Astăzi Theodosia nu mai este o viitoare regină. Ci doar o domniță la curtea Kaiserului. Cu un nume dat prin mila sa și un statul care să le amintească tuturor locul pe care îl are. Thora – Prințesa de cenușă. Cea care îndură bice pe spinare de fiecare dată când poporul său se revoltă. Cea care poarta la banchete o coroană de cenușă pentru a le arăta tuturor înfrângerea și supunerea sa în fața Kaiserului.

    Prințesa de cenușă și-a acceptat mult timp locul său. Un suvenir drăguț pentru un rege, prietena cea mai bună a fetei celui care i-a ucis mama și mai nou, persoana căruia prințul îi arată un anumit interes. Și probabil ar mai fi putut să fie mulțumită cu situația sa multă vreme. Dacă Kaiserul nu ar fi făcut greșeală să îi arate că nu mai poate pierde nimic. Dacă nu ar fi mers atât de departe încât mintea Theodosiei să facă click și tot ce credea despre viața sa de la palat să se dărâme asemenea unui castel de cărți. Căci Theodosia a devenit ce a vrut Kaiserul până în  ziua în care și-a amintit că este o regină.

   Ceea ce am apreciat cel mai mult la acest roman a fost complexitatea personajelor. Luând-o ca exemplu pe fiica generalului pe care la începutul romanului am considerat-o un personaj secundar și frivol. Pe măsură ce povestea a avansat autoarea a conturat-o din ce în ce mai bine, i-a definit trăsăturile și de multe ori am rămas surprinsă să văd ce se ascundea în spatele acelei domnițe de curte. Modul aceste de construcție a personalității este chiar mai frumos executat în cazul prințului și al Theodosiei, dar despre ei vă las să aflați singuri citind cartea.

Ultima persoană care mi-a rostit numele adevărat, cu ultima suflare, a fost

mama. Aveam șase ani pe atunci, iar mâna mea era încă prea mică să i-o

cuprind pe a ei cu totul. M-a strâns atât de tare atunci de mână, încât cu

greu am mai putut să mă concentrez și la altceva. Atât de strâns, încât abia

am observat strălucirea argintie a lamei de cuțit care-i înțepa gâtul sau

frica din ochii ei.

— Știi cine ești, mi-a zis ea.

Vocea ei nu a șovăit nici când cuțitul i-a străpuns pielea și a început să

sângereze.

— Tu ești singura speranță a oamenilor noștri, Theodosia. Apoi i-au

tăiat gâtul și mi-au luat numele.