Hainish •vol. 4 • Mâna stângă a întunericului de Ursula K. Le Guin carte. PDF📚


Hainish •vol. 4 • Mâna stângă a întunericului de Ursula K. Le Guin carte. PDF
Vizualizări:001-10-2021Post by User

În cel de-al patrulea roman al ciclului, "Mâna stângă a întunericului", Ursula K. Le Guin crează o lume care nu ar fi putut evolua pe cale naturală până în acest punct, sugerând că este rezultatul unui experiment genetic pe care hainishienii l-ar fi făcut cu milenii în urmă. Ca şi în romanele anterioare, este remarcabilă grija cu care antropologul Ursula K. Le Guin îşi construieşte lumea până în cel mai mic detaliu. Romanul de faţă şi următorul au creat cele mai multe dezbateri şi comentarii în critica literară a genului şi nu numai. Aici, hermafroditismul gethenienilor şi perioada de rut a acestora, numită kemmer, care le guvernează sexualitata, relaţiile inter-indivizi şi societatea, în general, au stârnit cele mai multe discuţii. Mai mult, în acest roman descoperim o altă faţetă a Ursulei K. Le Guin, aceea de creator de mituri. Recomand citirea cu foarte mare atenţie a romanului... aşa cum aţi studia o bijuterie.

 

 

FRAGMENT:

Parada s-a terminat. Peste o jumătate de oră ningea.

În vreme ce maşina regelui porni pe strada Port-Palace, iar mulţimea începu să se mişte aidoma nisipului rostogolit de maree, Estraven se răsuci spre mine şi rosti:

― Îmi faci cinstea de-a cina cu mine în seara asta, domnule Ai?

Am acceptat, mai degrabă surprins decât încântat. În ultimele şapte-opt luni, Estraven făcuse multe pentru mine, dar nu mă aşteptasem şi nici nu dorisem o favoare de genul acestei invitaţii. Harge rem ir Tibe rămăsese lângă noi şi am avut impresia că se intenţionase ca el să audă totul. Deranjat de atmosfera aceea de intrigă femeiască, am coborât de pe platformă şi m-am pierdut în gloată, gârbovindu-mă puţin ca s-o pot face. Nu sunt mult mai înalt decât majoritatea gethenienilor, dar în mijlocul mulţimii diferenţa e vizibilă. „El e, uite-l, el e Trimisul!” Bineînţeles, asta făcea parte din misiunea mea, dar cu timpul situaţia devenea penibilă. Tânjeam tot mai des după anonimat. Doream să fiu asemenea celor din jur.

Am pornit pe strada Berăriilor şi, la a doua stradă pe dreapta, am cotit spre locuinţa mea. Pe neaşteptate, aici, unde mulţimea se rărise, am remarcat că Tibe mergea alături de mine.

― O paradă desăvârşită, rosti vărul regelui, zâmbindu-mi. Dinţii lui lungi, curaţi şi gălbui apărură şi dispărură într-o faţă spelbă, acoperită complet cu riduri fine, deşi nu era bătrân.

― Un semn bun pentru succesul noului port, am răspuns.

― Da, chiar aşa.

Îşi arătă iarăşi dinţii.

― Ceremonia cheii de boltă,mi se pare impresionantă...

― E-adevărat. Ceremonia se transmite din Foarte-De-Demult. Fără îndoială însă că Lordul Estraven ţi-a explicat totul.

― Lordul Estraven este extrem de amabil.

Mă străduiam să vorbesc sec, cu toate că orice îi spuneam lui Tibe părea să aibă două înţelesuri.

― Da, chiar aşa, extrem de amabil. Se ştie că Lordul Estraven e vestit pentru bunăvoinţa lui faţă de străini.

Surâse iarăşi, şi fiecare dinte păru să aibă unul, două, mai multe, treizeci şi două de înţelesuri diferite.

― Puţini străini sunt la fel de străini ca mine, Lord Tibe. Nu pot decât să le fiu recunoscător celor binevoitori.

― Da, da, chiar aşa! Iar recunoştinţa este un sentiment nobil şi rar, mult-slăvit de poeţi. Foarte rar aici, în Erhenrang, fiind un lux pe care nu ţi-l poţi permite. Trăim vremuri grele, lipsite de recunoştinţă. Lucrurile nu mai sunt ca pe vremea bunicilor, aşa-i?

― Nu mă pot pronunţa, însă am auzit aceeaşi plângere şi pe alte planete.

Tibe mă privi câteva clipe, parcă diagnosticându-mi nebunia. Apoi îşi dezveli dinţii lungi şi galbeni.

― Ah, da! Da, chiar aşa! Uit mereu că vii de pe altă planetă. Cu siguranţă că nu-i o problemă pe care s-o poţi uita vreodată. Deşi, dacă ai putea s-o uiţi, viaţa în Erhenrang ar fi mult mai sănătoasă, mai simplă şi mai sigură, nu crezi? Da, da, chiar aşa! Uite şi maşina mea, am lăsat-o aici, departe de aglomeraţie. Mi-ar face plăcere să te duc în insula dumitale, dar trebuie să renunţ la acest privilegiu, întrucât sunt invitat la Palat, şi rudele sărace trebuie să fie punctuale, cum spune proverbul, nu? Da, da, chiar aşa!

Cu aceste cuvinte, urcă în micul lui automobil electric, rânjindu-mi peste umăr, cu ochii afundaţi în reţeaua de riduri.

M-am îndreptat pe jos spre insula mea. Grădina din faţă era vizibilă acum, când ultima ninsoare se topise şi uşile-iernii, aflate la trei metri deasupra solului, erau sigilate pentru câteva luni, până la revenirea toamnei şi a zăpezilor abundente.

După un colţ al clădirii, în noroi şi zloată, printre mlădiţele primăvăratice ale grădinii, stăteau de vorbă doi tineri, ţinându-se strâns de mână. Se aflau în prima fază de kemmer. Fulgi mari şi moi dansau în jurul lor, aşa cum stăteau desculţi, în noroiul îngheţat, strângându-şi mâinile, devorându-se din priviri. Era primăvară pe Iarnă.

[...]

Estraven mă aştepta, cu capul descoperit şi fără haină, în ger, privind în noapte căderea aceea tainică şi continuă de zăpadă şi seminţe. Mă salută cu glas scăzut şi mă conduse înăuntru! Nu avea alţi musafiri.

Amănuntul acesta m-a surprins, dar ne-am aşezat imediat să cinăm, iar afacerile nu se discută la masă. În plus, eram de-a dreptul fascinat de delicioasele feluri servite, chiar şi de nelipsitele mere-de-pâine, gătite de un bucătar a cărui artă am lăudat-o din toată inima. După cină, am trecut lângă foc, să bem o bere fierbinte. Pe o planetă pe care unul dintre tacâmurile obişnuite este un mic instrument cu ajutorul căruia se sparge gheaţa formată pe suprafaţa băuturilor, berea fierbinte reprezintă un lux demn de apreciat.

La masă, Estraven flecărise prietenos. Acum stătea vizavi de mine, de cealaltă parte a şemineului, şi tăcea. Deşi trăiam de aproape doi ani pe Iarnă, încă nu izbutisem să-i văd pe locuitorii planetei prin propriii lor ochi. Încercasem, dar, cu toate strădaniile mele, îmi dădeam seama că-i percepeam pe gethenieni mai întâi ca bărbaţi, apoi ca femei, limitându-i la acele categorii atât de lipsite de importantă pentru natura lor, dar atât de esenţiale pentru a mea. Astfel, sorbindu-mi berea acidulată şi aburindă, mă gândeam că în timpul mesei comportamentul lui Estraven fusese feminin: fermecător şi plin de tact, totuşi lipsit de substanţă, amăgitor şi iscusit. Oare tocmai această feminitate suplă şi catifelată nu-mi plăcea la el, făcându-mă să nu-i acord încredere? Era imposibil s-o consider femeie pe fiinţa aceasta smeadă, ironică şi cu o puternică personalitate, aflată lângă mine, în penumbra luminată de văpăile focului. Cu toate astea, de câte ori mă gândeam la Estraven ca la un bărbat, aveam impresia unui fals, a unei imposturi. Vina îi aparţinea lui sau ţinea de prejudecăţile mele? Glasul îi era blând şi oarecum sonor, însă nu profund. Nu putea fi considerat glas de bărbat, dar nici de femeie...

― Iartă-mă, spunea el, că a trebuit să amân atât de mult plăcerea de-a te primi în casa mea. Mă bucur cel puţin că între noi nu mai există problema protejării.

Surprins, am tăcut o vreme. Într-adevăr, până acum el fusese protectorul meu neoficial. Voise oare să spună că audienţa pe care mi-o aranjase mâine la rege mă aducea pe acelaşi plan cu el?

― Nu cred că înţeleg, i-am răspuns.

Tăcu şi el, evident uimit.

― Păi, zise în cele din urmă, venind aici... e clar că nu mai acţionez în numele dumitale pe lângă rege.

Vorbea parcă stânjenit de mine, nu de el. În mod clar, invitaţia lui şi acordul meu aveau o semnificaţie care-mi scăpase. Însă gafa mea ţinea de maniere, pe când a lui de moralitate. La început m-am gândit că avusesem dreptate să nu mă mai încred în Estraven. Nu era doar iscusit şi puternic, ci şi lipsit de onestitate. În tot timpul petrecut în Erhenrang mă ascultase, răspunsese întrebărilor mele, trimisese medici şi ingineri să cerceteze cât de străine erau trupul meu şi nava mea, mă prezentase unor persoane pe care trebuia să le cunosc şi, treptat, mă ridicase din poziţia avută în primul an – aceea de monstru straniu – la recunoaşterea actuală, de Trimis misterios, care urma să fie primit de rege. Acum, după ce mă adusese la înălţimea aceea primejdioasă, în mod brusc şi distant anunţa că-şi retrage sprijinul.

― M-ai lăsat să mă bizui pe dumneata...

― N-am făcut bine.

― Vrei să spui că după ce ai obţinut audienţa, nu vei interveni pe lângă rege în favoarea misiunii mele, aşa cum ai... Am avut prezenţa de spirit să mă opresc înainte de „promis”.

― Nu pot.

Eram foarte furios, dar nu vedeam la el nici iritare, nici părere de rău.

― Poţi să-mi spui motivul?

― Da, încuviinţă după câteva clipe, apoi tăcu iarăşi.

În momentele acelea, am început să mă gândesc că un străin neputincios şi neprotejat n-ar trebui să solicite explicaţii de la prim-ministrul unui regat, mai ales atunci când nu înţelege, şi probabil că nu va înţelege niciodată, bazele puterii şi acţiunile guvernului din regatul respectiv. Fără îndoială, era vorba de o chestiune de shifgrethor – prestigiu, reputaţie, poziţie, orgoliu – principiu intraductibil şi atotputernic al autorităţii sociale în Karhide şi în toate civilizaţiile getheniene. Iar în acest caz, eu nu puteam înţelege.

― Ai auzit ce mi-a spus regele astăzi, la ceremonie?

― Nu.

Estraven se aplecă prin faţa căminului, ridică recipientul cu bere dinăuntru şi-mi umplu halba. Nu mai spuse nimic, aşa încât am continuat:

― Nu l-am auzit pe rege să-ţi vorbească.

― Nici eu, îmi răspunse.

Am priceput că scăpasem un alt semnal. Blestemându-i ocolişurile femeieşti, am rostit:

― Lord Estraven, încerci să-mi spui că nu mai eşti în graţia regelui?

Bănuiesc că s-a înfuriat, dar nu s-a trădat cu nimic, zicând doar:

― Nu încerc să-ţi spun nimic, domnule Ai.

― La naiba, aş fi preferat s-o faci!

Mă privi ciudat.

― Ei bine, atunci, să zicem aşa... Există la Curte unele persoane care, după expresia dumitale, sunt în graţia regelui, dar nu-ţi agreează prezenţa sau misiunea de-aici.

„Iar tu te grăbeşti să te dai de partea lor, vânzându-mă ca să-ţi salvezi pielea”, am gândit, însă era inutil s-o spun. Estraven era un politician, iar eu greşisem încrezându-mă în el. Chiar şi într-o societate bisexuală, politicianul este rareori un om integru. Invitaţia la cină dovedea că se gândise că aveam să-i accept trădarea tot atât de uşor pe cât o comisese el. În mod limpede, salvarea aparenţelor era cu mult mai importantă decât cinstea. De aceea m-am străduit să replic:

― Îmi pare rău că bunăvoinţa faţă de mine ţi-a pricinuit neplăceri.

Pusesem paie pe foc. M-am bucurat de un sentiment trecător de superioritate morală, însă nu pentru mult timp. El era prea imprevizibil.
  • Ghid de descărcare!
  • Hainish •vol. 4 • Mâna stângă a întunericului de Ursula K. Le Guin carte. PDF

    Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾



    Recenzii și comentarii!
    Comentează
    Introduceți codul de pe imagine:*
    Кликните на изображение чтобы обновить код, если он неразборчив