Yoko Ogawa – Profesorul si menajera. Pdf📚


Yoko Ogawa – Profesorul si menajera. Pdf
Vizualizări:020-04-2022Post by User
Când o tânără menajeră ajunge în casa Profesorului, un matematician ilustru care își poate folosi memoria doar 80 de minute pe zi, descoperă cu mirare că unicul mod al acestuia de privi lumea este prin intermediul numerelor şi al matematicii. Relaţia dintre ei se transformă pe nesimţite într-una de înţelegere reciprocă şi empatie. Când menajera îi mărturiseşte că are un fiu de zece ani care o aşteaptă singur acasă, Profesorul îi cere să-l aducă în fiecare zi, după şcoală.

Treptat, Profesorul îi iniţiază în jocurile matematice, reprezentând pentru el adevărurile supreme pe care se sprijină lumea, iar acest mod inedit şi emoţionant de comunicare reuşeşte să creeze o legătură puternică între cei trei. Menajera, Profesorul şi micul Radical vor descoperi că sentimentele pe care le nutresc unii faţă de alţii sunt atât de puternice, încât ecuaţia propriilor vieţi s-a schimbat definitiv.v.

Romancieră, autoare a numeroase volume de proză scurtă și eseistă, recompensată cu cele mai importante premii literare din Japonia, tradusă în peste 20 de limbi, Yōko Ogawa este mai cu seamă cunoscută datorită romanului Profesorul și menajera, ecranizat în 2006 de regizorul Takashi Koizumi.


Fragment:

" Eu şi fiul meu îi spuneam simplu „Profesorul“, iar el îi zicea fiului meu „Radical“ pentru că forma
plată a creştetului său aducea cu simbolul matematic pentru rădăcina pătrată.
— Am impresia că aici, înăuntru, se ascunde o minte foarte ascuţită, a zis Profesorul mângâindu-l
de mai multe ori pe cap, fără să-i pese că-l ciufulea.

Fiul meu, care purta mereu o şapcă, tocmai pentru a evita glumele răutăcioase ale colegilor pe
seama formei capului său, a fost oarecum reticent faţă de acest gest.
Profesorul a trasat cu degetul arătător simbolul pentru radical în praful de pe colţul biroului său şi
a zis:
— Folosind acest semn conferim în egală măsură un statut clar tuturor numerelor, şi celor infinite,
şi celor imaginare.

Printre nenumăratele lucruri pe care eu şi fiul meu le-am învăţat de la Profesor, sensul rădăcinii
pătrate ocupă un loc foarte important. Cred că pentru Profesor ar fi fost neplăcut să audă că folosesc
cuvântul „nenumărate“ cu atâta lejeritate, el fiind încredinţat că astfel de cuvinte legate de numere pot
exprima devenirea lumii. Dar ce alt cuvânt aş putea oare folosi? Ne-a învăţat despre numere enorme,
cu sute de mii de cifre, despre cel mai mare număr folosit în demonstraţii matematice înregistrat în
Cartea Recordurilor sau despre conceptele matematice care depăşesc infinitul. Însă, chiar dacă le-aş
pune pe toate laolaltă, ele nu se pot compara cu timpul în sine pe care l-am petrecut împreună cu
Profesorul, un timp de o densitate aparte.

Îmi amintesc foarte bine ziua în care ne-a dezvăluit vraja care se produce atunci când se extrage
radicalul dintr-un număr. Era o seară ploioasă de început de aprilie şi în biroul întunecat pâlpâia slab
un bec. Ghiozdanul fiului meu zăcea pe covor, unde-l aruncase când venise de la şcoală, iar pe
fereastră se zăreau florile de cais îngreunate de ploaie.

Profesorul nu ţinea cu tot dinadinsul ca noi să dăm un răspuns corect tuturor problemelor sale
matematice. Prefera răspunsurile cele mai fanteziste, pe care le dădeam în disperare de cauză, decât
să nu spunem nimic şi să tăcem încurcaţi. Iar când acel răspuns „greşit“ conducea la o nouă problemă
care o lămurea pe cea iniţială, bucuria lui era fără margini. Avea un talent deosebit de a identifica
„greşelile“ constructive şi reuşea să ne dea încredere în noi chiar atunci când, oricât ne băteam capul,
nu găseam răspunsul corect.

— În continuare, hai să vedem ce se întâmplă dacă introducem sub radical –1, ce ziceţi?
— E nevoie de un număr pe care dacă-l înmulţesti cu el însuşi să obţii –1, nu-i aşa?
Fiul meu, care de-abia începuse să înveţe la şcoală fracţiile, înţelesese deja din explicaţiile care
duraseră mai puţin de o jumătate de oră ale Profesorului, că există numere mai mici decât 0 şi
acceptase această idee. Ne-am închipuit pe loc semnul √-1. Radical din 100 e 10, din 16 e 4, din 1 e
1, deci din –1 ar trebui să fie...
Profesorul nu ne-a grăbit. Adora să ne privească feţele când reflectam adânc.

— Cred că nu există un astfel de număr, am zis eu cu gravitate.
— Ba da, este aici, a zis el, arătând spre piept. E un număr foarte timid şi de aceea nu se arată
privirilor noastre, dar este de netăgăduit că există în minţile noastre şi, cu micile lui braţe, susţine
universul.

Noi am tăcut din nou şi ne-am imaginat rădăcina pătrată a lui √-1, care, undeva, într-un loc
îndepărtat şi neştiut, îşi întindea energic braţele. Se auzea doar sunetul ploii. Ca pentru a se asigura
încă o dată de forma radicalului, fiul meu şi-a pipăit creştetul capului.
Dar Profesorul nu era o persoană care să se limiteze la matematică. Se înclina cu umilinţă în faţa
lucrurilor pe care nu le cunoştea şi se putea lua la întrecere cu radical din –1 la timiditate.

De exemplu, întotdeauna când mă chema începea prin a spune: „Nu te supăra, poţi să vii puţin, te
rog?“ Nu uita niciodată cuvintele de politeţe, ca şi cum se scuza că mă deranjează, chiar şi atunci
când nu-mi cerea altceva decât să potrivesc cuptorul cu microunde la 3 minute şi 30 de secunde
pentru a-şi încălzi gustarea. Din momentul când eu întorceam cu zgomot butonul şi până se prăjea
pâinea, fixa cu privirea interiorul cuptorului. Privea exact cu aceeaşi fascinaţie ca atunci când
demonstraţia pe care o găseam conducea la un principiu, iar acel principiu ar fi avut aceeaşi
importanţă ca teorema lui Pitagora.

Prima dată am mers acasă la Profesor în martie 1992, fiind trimisă de agenţia de menajere
Akebono din micul nostru oraş de pe malurile mării interioare Seto. Eram cea mai tânără angajată a
acestei agenţii, dar aveam peste 10 ani de experienţă în domeniu. În plus, în toţi aceşti ani mă
înţelesesem bine cu toţi angajatorii şi patronii, şi mă consideram, cu mândrie, o adevărată
profesionistă în treburile casnice. Niciodată nu m-am plâns directorului agenţiei că mă nedreptăţeşte,
chiar dacă mă trimitea la clienţi foarte dificili, pe care alte colege îi refuzau.

În cazul Profesorului, mi-am dat seama că trebuie să fie un client extrem de dificil de îndată ce i-
am văzut fişa de la agenţie. Când menajera era schimbată din cauza plângerii clientului, se aplica pe

spatele fişei o ştampilă albastră în formă de steluţă, iar pe fişa Profesorului erau aplicate nu mai puţin
de nouă astfel de ştampile. La vremea respectivă deţinea recordul absolut.
Când m-am prezentat pentru interviu la adresa Profesorului, m-a primit o doamnă în vârstă, subţire
şi foarte distinsă. Era coafată, cu părul vopsit castaniu şi purta o rochie tricotată. În mâna stângă ţinea
un baston negru.
— Am nevoie de serviciile dumitale pentru fratele soţului 1 meu, a spus.

Doar din aceste cuvinte n-am înţeles prea bine ce relaţie exista între Profesor şi această doamnă.
— Nici una dintre menajerele de până acum n-a rezistat prea mult, şi atât eu, cât şi cumnatul meu
suntem foarte nemulţumiţi. De fiecare dată când vine o nouă menajeră trebuie s-o luăm de la capăt şi
se pierd mult timp şi energie.
Am înţeles, în sfârşit, că era vorba de fratele mai mic al soţului ei.
— Nu cerem nimic special sau imposibil. Avem nevoie să vii de luni până vineri, la ora 11, să-i
pregăteşti şi să-i serveşti prânzul cumnatului meu, să faci ordine, curăţenie şi cumpărăturile necesare
şi să-i prepari cina. Programul se termină la ora 19. Asta e tot. "
  • Ghid de descărcare!
  • Yoko Ogawa – Profesorul si menajera. Pdf

    Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾



    Recenzii și comentarii!
    Comentează
    Introduceți codul de pe imagine:*
    Кликните на изображение чтобы обновить код, если он неразборчив