Alessandro Baricco – Novecento. Pdf📚
- Autor:
- Categoria:
- Nr. de pagini:26
- Limba:Română
Novecento a fost ecranizat de Giuseppe Tornatore în anul 1998, cu titlul La leggenda del pianista sull'oceano (Legenda pianistului de pe ocean), cu Tim Roth în rolul principal. Într-o dimineaţă, după ce toţi călătorii au debarcat, marinarul Danny Boodmann descoperă în luxosul salon de bal al transatlanticului Virginian o cutie de carton. În ea – un nou-născut, pe care matrozul se hotărăşte să-l adopte, dându-i numele secolului care de-abia începea: Novecento. La opt ani, când Danny Boodmann moare, micul Novecento rămâne pentru a doua oară al nimănui.
Adoptat din nou, de data aceasta de căpitan şi de întregul echipaj, băiatul îşi dezvăluie talentul extraordinar: este un pianist desăvârşit, care seara, alături de orchestra vasului, îi încântă pe pasagerii bogaţi de la clasa întâi, iar noaptea, de unul singur, le oferă umililor călători de la clasa a treia o muzică supraomenească, menită să alunge orice urmă de nefericire. Şi totuşi, cum de poate Novecento, care nu a coborât niciodată de pe vas, să cânte despre toată frumuseţea lumii.
Fragment:
" Întotdeauna se întâmpla ca la un moment dat cineva să ridice capul...
şi o vedea. E un lucru greu de înţeles. Vreau să spun... Pe vaporul acela eram
cu toţii peste o mie, bogătaşi ce călătoreau, şi emigranţi, şi tipi ciudaţi, şi
noi... Dar întotdeauna se găsea unul, unul singur, care înaintea altora... o
vedea. Fie că stătea acolo mâncând, sau plimbându-se pur şi simplu pe
punte... fie îşi sumetea pantalonii... ridica doar o clipă capul, arunca o privire
spre mare... şi o vedea. Atunci rămânea ţintuit locului, acolo unde se afla,
inima prindea să-i bată cu putere, şi de fiecare dată, mă jur, de fiecare dată,
fir-ar a naibii, se răsucea cu faţa la noi, la vapor, la toţi, şi striga (adagio şi
lentissimo): America. Rămânea pe urmă acolo, nemişcat de parcă trebuia să-l
fotografieze cineva, cu o expresie de ai fi zis că o făcuse el, America. Seara,
când termina lucrul, şi duminicile, ajutat de cumnat, un zidar, om de treabă...
la început se gândea la ceva din placaj, mai apoi... i-a luat ceva strădanie, a
făcut America.
Ăl care vede primul America. Pe orice vapor există unul. Şi nu trebuie
să crezi că sunt lucruri întâmplătoare, nu... şi nici din cauza dioptriilor, e
destinul la mijloc. Ăia sunt oameni în a căror viaţă momentul ăla fusese
întipărit dintotdeauna. Încă de copii, puteai să te uiţi în ochii lor, şi dacă
priveai cu atenţie, o şi vedeai, America, era acolo gata să izbucnească, să se
scurgă de-a lungul nervilor şi prin sânge si, ce ştiu eu, până la creier şi de
acolo spre limbă, până în interiorul strigătului acela (strigând), AMERICA, era
deja acolo, în ochii aceia, de copil, întreaga Americă.
Acolo, în aşteptare.
Toate astea mi le-a dezvăluit Danny Boodmann T. D. Lemon Novecento,
cel mai mare pianist care a cântat vreodată pe Ocean. În ochii oamenilor se
vede ceea ce vor vedea, nu ceea ce au văzut. Aşa spunea: ceea ce vor
vedea.
Eu am văzut destule Americi... Timp de şase ani pe vaporul ăla, câte
cinci, şase călătorii pe an, din Europa în America şi înapoi, mereu legănaţi pe
Ocean, când coborai pe pământ nu mai nimereai nici să urinezi drept în
closet. El stătea pe loc, closetul, dar tu, tu continuai să te legeni. Fiindcă de
pe un vapor mai poţi coborî: dar de pe Ocean... Aveam şaptesprezece ani
când m-am urcat. Nu-mi păsa decât de un singur lucru pe lume: să cânt la
trompetă. Şi aşa, când am aflat despre treaba aia, că se căutau oameni
pentru vasul Virginian, jos în port, m-am aşezat la rând. Eu şi trompeta.
Ianuarie 1927. Avem deja instrumentiştii, mi-a spus tipul de la Companie.
Ştiu, şi am început să cânt. El a stat acolo privindu-mă fix fără să clipească. A
aşteptat să termin fără să scoată o vorbă. Apoi m-a întrebat: „Ce era?” „Nu
ştiu.”"
Adoptat din nou, de data aceasta de căpitan şi de întregul echipaj, băiatul îşi dezvăluie talentul extraordinar: este un pianist desăvârşit, care seara, alături de orchestra vasului, îi încântă pe pasagerii bogaţi de la clasa întâi, iar noaptea, de unul singur, le oferă umililor călători de la clasa a treia o muzică supraomenească, menită să alunge orice urmă de nefericire. Şi totuşi, cum de poate Novecento, care nu a coborât niciodată de pe vas, să cânte despre toată frumuseţea lumii.
„Pământul e un vapor prea mare pentru el, aşadar n-a coborât niciodată pe uscat. Vaporul e micul lui pământ plutitor. Aici începe şi se sfârşeşte lumea. Cartea aceasta e un micro-roman, o dramă, un poem sau doar o fermecătoare improvizaţie pentru pian şi trompetă. Citiţi-o ca pe o parabolă (lumea-vapor, omul-călător) sau ascultaţi-o relaxaţi, ca şi cum, în drum spre America, aţi descoperi deodată o melodie care v-ar umple sufletul.“
Fragment:
" Întotdeauna se întâmpla ca la un moment dat cineva să ridice capul...
şi o vedea. E un lucru greu de înţeles. Vreau să spun... Pe vaporul acela eram
cu toţii peste o mie, bogătaşi ce călătoreau, şi emigranţi, şi tipi ciudaţi, şi
noi... Dar întotdeauna se găsea unul, unul singur, care înaintea altora... o
vedea. Fie că stătea acolo mâncând, sau plimbându-se pur şi simplu pe
punte... fie îşi sumetea pantalonii... ridica doar o clipă capul, arunca o privire
spre mare... şi o vedea. Atunci rămânea ţintuit locului, acolo unde se afla,
inima prindea să-i bată cu putere, şi de fiecare dată, mă jur, de fiecare dată,
fir-ar a naibii, se răsucea cu faţa la noi, la vapor, la toţi, şi striga (adagio şi
lentissimo): America. Rămânea pe urmă acolo, nemişcat de parcă trebuia să-l
fotografieze cineva, cu o expresie de ai fi zis că o făcuse el, America. Seara,
când termina lucrul, şi duminicile, ajutat de cumnat, un zidar, om de treabă...
la început se gândea la ceva din placaj, mai apoi... i-a luat ceva strădanie, a
făcut America.
Ăl care vede primul America. Pe orice vapor există unul. Şi nu trebuie
să crezi că sunt lucruri întâmplătoare, nu... şi nici din cauza dioptriilor, e
destinul la mijloc. Ăia sunt oameni în a căror viaţă momentul ăla fusese
întipărit dintotdeauna. Încă de copii, puteai să te uiţi în ochii lor, şi dacă
priveai cu atenţie, o şi vedeai, America, era acolo gata să izbucnească, să se
scurgă de-a lungul nervilor şi prin sânge si, ce ştiu eu, până la creier şi de
acolo spre limbă, până în interiorul strigătului acela (strigând), AMERICA, era
deja acolo, în ochii aceia, de copil, întreaga Americă.
Acolo, în aşteptare.
Toate astea mi le-a dezvăluit Danny Boodmann T. D. Lemon Novecento,
cel mai mare pianist care a cântat vreodată pe Ocean. În ochii oamenilor se
vede ceea ce vor vedea, nu ceea ce au văzut. Aşa spunea: ceea ce vor
vedea.
Eu am văzut destule Americi... Timp de şase ani pe vaporul ăla, câte
cinci, şase călătorii pe an, din Europa în America şi înapoi, mereu legănaţi pe
Ocean, când coborai pe pământ nu mai nimereai nici să urinezi drept în
closet. El stătea pe loc, closetul, dar tu, tu continuai să te legeni. Fiindcă de
pe un vapor mai poţi coborî: dar de pe Ocean... Aveam şaptesprezece ani
când m-am urcat. Nu-mi păsa decât de un singur lucru pe lume: să cânt la
trompetă. Şi aşa, când am aflat despre treaba aia, că se căutau oameni
pentru vasul Virginian, jos în port, m-am aşezat la rând. Eu şi trompeta.
Ianuarie 1927. Avem deja instrumentiştii, mi-a spus tipul de la Companie.
Ştiu, şi am început să cânt. El a stat acolo privindu-mă fix fără să clipească. A
aşteptat să termin fără să scoată o vorbă. Apoi m-a întrebat: „Ce era?” „Nu
ştiu.”"
Alessandro Baricco – Novecento. Pdf
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
Alessandro Baricco – Novecento. Pdf