Bătălia de la Waterloo și înfrangerea lui Napoleon, Parisul cuprins de frămîntari sociale, baricadele revoluționarilor, ocnele răsunînd de vaietele condamnaților, personaje care fac istorie – Fantine, Cosette, Jean Valjean, Gavroche –, într-un roman în care se împletesc dragostea și ura, setea de răzbunare și iertarea, tragismul și violenta, istoria și legenda.

   De la nefericita recidivă a ocnasului Jean Valjean la răscumpararea greșelilor acestuia, de la copilăria îngrozitoare a Cosettei la povestea ei de iubire cu Marius, de la figura sacrificială a lui Fantine la sinistrul Javert, romanul analizează esența binelui și a răului și ne servește o lecție de umanitate.

Omagierea Centenarului VICTOR HUGO prin reeditarea

romanului Les Misérables în versiune românească are valoarea

unei recunoaşteri: fidelitatea nedezminţită a cititorilor de

pretutindeni faţă de generozitatea reconfortantă a acestei cărţi

despre care Victor Hugo scria, cu zece zile înainte de publicarea

primei părţi: „Convingerea mea este că această carte va fi una

din principalele culmi ale operei mele dacă nu principala.”1

În anul 1862 cînd apărea la Paris romanul Les Misérables, Victor

Hugo devenise, pentru conştiinţa literară a Europei, imaginea

emblematică, a Poetului interogînd misterul vieţii, gînditorul

solitar de pe insula Guernesey în conversaţie cu valurile şi

vînturile Oceanului şi rivalizînd cu vocea lui puternică, „statuia

Meditaţiei în mers”, cum îl vedea Baudelaire. Geniu universal,

capabil să zugrăvească totul, palatele şi colibele, sentimentele

de tandreţe şi cele de cruzime, afecţiunile limitate ale familiei şi

mila universală, graţia vegetalului şi miracolele arhitecturii, tot

ce e mai blînd şi tot ce există mai oribil, „un geniu fără

frontiere”, Victor Hugo manifesta în marile sale creaţii din anii

exilului „curiozitatea unui Oedip obsedat de nenumăraţi

Sfincşi”, scria cu excepţională penetraţie Baudelaire în 1861, într-

un celebru şi mereu actual articol publicat în Revue fantaisiste

Trecuse peste un sfert de secol de la apariţia primelor romane

ale lui Victor Hugo. Le Dernier Jour d’un condamné apăruse în

1829, Notre-Dame de Paris în 1831, Claude Gueux în 1834. În acest

răstimp avusese loc marea revoluţie romanescă balzaciană,

romanul modern îşi afirmase cu autoritate noua sa demnitate

poetică, de gen proteic apt să reprezinte realitatea

1. Citat de Jean Pommier, Premiers pas dans l'étude des „Misérables”, în

Hommage á Victor Hugo, Faculté des lettres de Strasbourg, 1962, p. 37.

2. Charles Baudelaire, Réflexions sur quelques-uns de mes contemporains.

Victor Hugo, în Oeuvres complètes, Coll. „Bibliothèque de la Pléiade”, NRF, Paris,

Gallimard, 1961, pp. 701-713.

contemporană în cotnplexitatea ei, Balzac, Stendhal şi Flaubert

îi stabiliseră natura, forma şi structura, trasînd şi căile evoluţiei

lui viitoare.

După ce îşi exprimase superlativ, încă din cele patru „livres-

frères” din deceniul al patrulea (Les Feuilles d’automne, Les

Chants du crépuscule, Les Voix intérieures, Les Rayons et les

Ombres), şi mai ales în capodoperele poetice ale exilului

(Chátiments, Les Contemplations, La Légende des Siècles), vocaţia

esenţială de poet, după viu contestata carieră de autor

dramatic, înscrisă între zgomotoasa bătălie pentru Hernani din

anul fierbinte 1830 şi eşecul dramei Les Burgraves (1843), Victor

Hugo se întorcea la roman cu grandiosul edificiu romanesc Les

Misérables, „poem mai degrabă decît roman”, „un roman

construit în maniera unui poem”, oferind „într-o fuziune

indefinisabilă bogatele elemente consacrate în general unor

opere speciale (sensul liric, sensul epic, sensul filozofic)”, cum

scria tot Baudelaire în cronica despre roman1

, operă romantică

prin excelenţă, dar încărcată de realitate şi puternic ancorată

în epocă: în 1862, umbra lui Balzac, dispărut în 1850, „plana

asupra romanului francez”2

.

Impregnat de filosofie ca toate operele scrise după marea criză

provocată de pierderea fiicei sale preferate Léopoldine, înecată

în Sena împreună cu soţul ei în 1843, şi de dureroasa experienţă

a exilului, în „vremea contemplaţiei”3

, vremea marilor întrebări

despre destinul omului în lume, despre viaţă şi moarte, despre

bine şi rău, romanul Les Misérables era traversat de acelaşi suflu

umanitar ca poemele milei universale, Melancholia sau Pauvres

gens, scrise în acei ani de intensă meditaţie, de încrederea

generoasă în bunătatea nativă a omului şi în posibilitatea de a

se înălţa în demnitate pe care o mărturiseau poemele filosofice

din „marea piramidă” poetică hugoliană, volumul liric Les

Contemplations, de credinţa profetică în progres pe care o

proclama volumul epic La Légende des Siècles.

1. Ibidem. pp. 789-790.

2. Michel Raimond, Le Roman depuis la Révolution, Collection U, Paris, Armand

Colin, 1967, p. 75.

3. Cf. Jean Gaudon, Le Temps de la contemplation, Paris, Flammarion, 1969.

 

Vastă frescă socială începută încă din 1845, sub titlul Les

Misères, şi elaborată printr-un îndelungat efort creator, „poem

al conştiinţei umane”, cum îl numea însuşi Victor Hugo în

capitolul din roman intitulat Une tempête sous un crâne, epopee

umanitară şi spiritualistă avînd ca subiect regenerarea unei

conştiinţe care urcă din tenebre la lumină, pledoarie pentru

nefericiţii care suferă de mizerie şi pe care mizeria îi

dezonorează, Les Misérables a cunoscut încă de la apariţie un

succes imens, fiind opera care a contribuit cel mai mult la gloria

populară, imediată şi durabilă, a lui Victor Hugo, în ciuda

rezervei deferente a romancierilor din filiaţia realistă, Flaubert,

fraţii Goncourt, Zola, sau a esteţilor „artei pentru artă”1